Cîteodată, pe la spate, absolut mișelește, singurătatea mușcă din noi. Sălbatic. Fără milă. Cu sete. E de ajuns să privești o motocicletă din lemn, care a rămas la tine. Deși nu era pentru tine. Aș putea s-o duc la cimitir. Dar cu ce ajută o motocicletă din lemn lîngă o cruce?
Singurătatea nu e singură. Nu. Are aliați de nădejde: dorul, disperarea, neputința… Lucrează în echipă. Să îți dea la gioalele cordului pînă cînd abia dacă poți să mai respiri.
Ce m-a lovit cel mai tare în 9 aprilie 2014, a fost faptul că, pentru prima dată în viață, nu mai puteam să fac nimic. Nu mai era nimic de făcut. Decît de acceptat și de trecut mai departe. Păi eu tot timpul găsisem niște munți să-i mut din loc. Pînă atunci…
Partea bună e că timpul nu vindecă, dar pansează. Retrăind o dată, de două ori. de o sută de o mie de sute de mii de ori aceleași senzații, ele se mai tocesc… Deși tot păstrează colțuri în care te tai pînă la os…
Partea bună e că aceste atacuri mișelești nu-mi sînt străine.
Partea rea e că, deși nu-mi sînt străine, tot timpul mă prind pe nepregătite (ca zăpada, pe autorități) și mă aruncă înapoi în infern.
Partea rea e că în infern ești destul de singurel. Tu și singurătatea ta. Plus aliații ei de mai sus. Și atît. Alte persoane nu coboară în infernul tău. Nu pot coborî. Nimeni nu poate coborî în infernul altuia. Fiecare coboară în propriul infern.
Partea rea e că te devitalizezi. Pierzi dragoste, înțelepciune, luciditate, lumină. Ai avea nevoie urgentă de transfuzii cu ele. Le cerșești celorlați, plîngînd, crizîndu-te, comportîndu-te aberant, fiind nebună: dați-mi un strop de dragoste. Vă rooog. Vă implooor…
Partea bună e că știi că te ridici de acolo. Zdruncinat, plin de țărînă, clătinîndu-te, dar te ridici. Întotdeauna.
Ps. Într-o zi o să pot spune: mușcă-mă, singurătate. Nu mai mi-e frică de tine…
Pps. Dragă Bumbu, ție nu-ți mai trebuie de mult motocicleta din lemn de la mine…
Atata timp cat ai sa scrii nu o sa fi singura, dont give up, never surender
Scriu, deci (inca) exist. 😉
Oh, da! Singuratatea doare al naibii de tare si cat ai fii tu de “wonder woman” tot te darama. Si cum ziceai despre fidelii aliati, ei sunt intotdeauna acolo sa puna cireasa pe tort. Si cand zici ca hop, ai trecut peste, cum vine mai musca un pic din miocard, doar atat cat sa te chircesti de durere, dar sa supravietuiesti. Ca sa o iei de la capat. Dar partea buna e ca mai poti face ceva. Da, temporar, cat sa nu ti se para venele prea apetisante, caci nimic nu e vesnic. Poti sa te lasi prinsa in vartejul vietii si sa te agati de una de alta, de un copil, de un catel, de un purcel, de o motocicleta de lemn…. si mergi mai departe. Curaj!
Ca nu degeaba in amintirile noastre mai vechiute (asa, de vreo 30 de ani) aparea refrenul: tot inainte, mindri pionieri… 🙂
:)da,tot inainte si “sapte vai si-o vale-adanca”. Avem nevoie de curaj, noroc ca fiecare zi e alta zi cu alte dealuri si impunsaturi de miocard, (la unii sunt literally :).) Singuratatea poate e si ea un picior in spate ca sa avansam undeva, poate undeva unde nu mai suntem singuri, sper doar ca singuratatea sa nu fie starea noastra naturala, fireasca si restul doar amagiri. Ma bucur ca zambesti, asta inseamna ca esti cu un picior afara 🙂 si vorba cantecului dont worry be happy!
Multumesc, Adi. 🙂
Cu placere! 🙂