25 februarie 2015
N-am reușit să petrec niciodată ziua ta de naștere cu tine. Din motive absolut obiective. (Găseam noi ceva să ne certăm grandios, ca să ne împăcăm apoi monumental). Așa că azi, 25 februarie 2015, s-a consemnat prima sărbătorire a zilei tale cu mine și cu tine. De fapt, tu ai lipsit fizic, dar ai fost sută la sută prezent. În suflet. Cu dragoste.
Recunosc că mi-a fost frică de ziua ta. Și nu degeaba.
Am plecat azi pe un drum pe care l-am făcut noi de cîteva ori cu motoarele. Și, din timp în timp, sfîșiind pelicul de mătase a filmului plimbărilor noastre, burghiul gîndului necruțător: Blondi, nu vei mai avea parte niciodată de acele plimbări. NICIODATĂ… Pentru că Bumbu nu mai e aici.
În anumite momente acest gînd doare la fel de tare ca și prima dată. S-au mai dus din neîncredere, din șoc și din teroare, dar durerea a rămas intactă.Și totuși nu am vrut să plîng. Pentru că ție nu ți-a plăcut niciodată să mă vezi plîngînd. Ba chiar te enervau lacrimile mele 🙂 În schimb, îți plăceau la nebunie hohotele mele de rîs. Am făcut un compromis și am rîs printre lacrimi ascultînd melodia de la radio, din momentul în care m-am urcat în mașină: mă întreb, chiar și-acum, unde ești/ ce să fac, cum să-ți spun, că-mi lipsești…. Și apoi refrenul: de-ar fi să vii, aș crede că visez. Te ții de șotii, Bumbule.
Știu că nu mai vii.
Pentru că nu mai ai nevoie să vii.
Pentru că ești aici etern.
Așa că, la 7 seara, mi-am pus ținuta de Blondi Wolf, am luat cadoul rămas restant de anul trecut (tabloul cu lupi) și am ajuns la Rockstadt la o bere.
În cinstea ta, Lup Nebun Nemuritor.
Cu dragoste. Din-aia, de-adevăratelea, de esența cea mai tare…
Te iubesc!