Cred că unul din cele mai mari servicii pe care ni-l putem face nouă înșine, este să fim deschiși cu noi înșine. Deschiși, cinstiți, capabili de a pune degetul pe rană, chiar dacă doare îngrozitor sau nu dă bine. Sau și doare și nici nu dă bine.
Din păcate, nu sîntem obișnuiți cu așa ceva. Nu sîntem educați în acest fel. Nu avem acest tip de mentalitate. Sîntem obișnuiți să camuflăm/ disimulăm/ dăm bine. Atît de obișnuiți, încît nu putem să ne admitem propriile slăbiciuni în fața noastră. Nu spun că fiecare dintre noi ar trebui să meargă în Piața Constiuției și să se dezvelească pe sine ca personalitate. Nu. Spun însă că asta trebuie să o facem în forul nostru interior. Orice atitudine de pseudo-zen va crăpa mai devreme sau mai tîrziu. E drept că unele chestiuni rațional/ logic nu ar trebui să ne deranjeze. Dar dacă înlăuntrul nostru simțim deranjul/ disconfortul, n-are niciun sens să turnăm o sticluță de rivanol și să spunem că sîntem bine. Nu avem cum să fim bine întotdeauna. Nu e bine să fim bine întotdeauna. (Și nici posibil.) Sîntem și mai puțin bine și mai sensibili și mai dificil și mai frustrați și mai slabi decît ne place să părem. E uman. Face parte din construcția noastră. Și această latură trebuie și ea admisă. Nu sîntem perfecți. Nu sîntem impecabili. Nu sîntem cei mai mari și tari. Nu sîntem zei, nici măcar îngeri. Sîntem oameni. Iar dacă am avea curajul de a admite ce anume ne deranjează, dacă am săpa să vedem care sînt cauzele profunde ale acelui deranj, dacă am face tot ceea ce ține de noi în problema respectivă (fără să ne lungim în permanență gîtul spre grădina vecinului), am fi mult mai liniștiți.
Puterea cea mare (că tot sîntem ahtiați după așa ceva, indiferent că e la nivel individual/ social/ politic/ istoric/ mondial…) se testează în momentele de slăbiciune maximă. De acolo se pleacă. De acolo se construiește putere de esență tare. Care vine mai apoi cu tovarăsele ei: înțelepciune, căldură, blîndețe.
Paradoxală tovărășie, am fi tentați să spunem…
