Cum ar spune prietenii tăi de la Pitești: ce să vă mai mint, am plîns. De trei ori. Atît. Și am fost demnă și puternică de mult mai multe ori.
Am fost demnă cînd am ajuns vineri seara la Barock și ți-am aprins lumînarea sub formă de inimioară și apoi am băut două beri în cinstea nemuririi tale. (Am aflat că s-a spart halba de la lumînarea ta. Nu știu de ce nu îi supraveghezi mai bine pe prietenii tăi și nu îi trimiți la somn înainte să spargă lucruri… 😉 )
Am fost demnă cînd am privit sîmbătă în biserică toate cele pregătite pentru tine (colivă și căpețele cu lumînări).
Am plîns prima dată cînd a început să se cînte Veșnica Pomenire. Mi-au țîșnit brusc lacrimile – ălea de credeam eu, vitează, că le stăpînesc bine. Evident că nu aveam șervețele și tot ce am primit a fost un șervețel umed, cu care mi-am întins lacrimile pe obraji.
Să continuăm cu demnitatea.
Am fost demnă cînd am ajuns la cimitir și ți-am văzut crucea făcută cu cea mai mare dragoste de ai tăi.
Am fost demnă cînd am aprins lumînarea și ți-am dăruit cei doi trandafiri obligatorii, cel alb și cel roșu.
Am fost demnă cînd i-am văzut pe ai tăi, familie, prieteni, băieții de la Road Wolves și de la celelalte cluburi din Pitești.
Mi-au dat lacrimile, dar nu le-am lăsat să țîșnească, atunci cînd i-am văzut pe băieții de la Free Riders, împreună cu Ladies de la Free Riders cum au umplut aleea de la cimitir și au venit să îți aprindă o lumînare. Am vorbit și ne aminteam de vremea cîinoasă de la înmomîntare. Acum măcar nu a plouat. Semn că, într-un anume fel, ne-am obișnuit – cît poate sufletul să se obișnuiască… Tu să asculți vuvuzelele și prezentarea numerelor de pe tricou pe stadionul care e gard în gard cu cimitirul. Noi cu faptul că ne vom revedea cu siguranță, dar nu aici. Au venit apoi preoții și a trebuit să îmi întorc din nou capul, plîngînd și înghițindu-mi cu mare greutate suspinele. Pentru că aș putea să-ți cînt Ochii Tăi sau Ploaia. Sau chiar Ziua vrăjitoarelor. Ca să nu mai zic de Mila 2 de lîngă 3. Dar nu Veșnica Pomenire. Cu toate că te pomenim și iubim și o s-o facem mereu.
Mi-au dat lacrimile grandios a treia oară cînd am primit cadou un tablou. Îl veți vedea la momentul potrivit.
Le-am mai controlat o dată (pe ele, lacrimile), cînd le-am mulțumit băieților de la București (vă iubesc, Free Riders! Pe voi și pe doamnele voastre!) și îmi aduceam aminte cum i-am cunoscut prima dată. (http://blondi.insport.ro/free-riders-roadwolves-valah-si-blondi-wolf-la-predeal/) În altă viață, atunci cînd tu te plimbai țanțoș pe aici…
Și am fost demnă cînd am primit cele mai de suflet versuri legate de ziua de sîmbătă. Respect maxim, suflet de poet!
Ce să te mai mint, mi-e dor de mor de tine. Dar tu știi asta.
Între timp mi-am făcut o cafea, pe care am vărsat-o pe mobila din bucătărie și pe parchet. Măi, Bumbule, cu din-ăstea umblăm? Păi de ce nu spui tu frumos că vrei o cafea? Uite, ți-am pus o guriță în cana ta.
… niciodată și întotdeauna se vor ține pe vecie de mînă…