Cum se petrece ultima zi din martie. La schi, evident.
De ce?
Pentru că trebuie…
Îmi aduc aminte că asta a fost replica pe care am dat-o, atunci cînd mă întorceam acasă după vreo 2 luni de Europa – multă Portugalia, zece zile de Spania, un pic de Italia. Atunci am fost întrebată: și ce vei face cînd vei ajunge acasă? Iar eu am răspuns nonșalantă: voi merge la schi, desigur. Urmatoarea întrebare a fost: dar de ce să mergi la schi? Iar eu am răspuns: pentru că trebuie. Adevărul e că trebuia, pentru că fusese multă mare, ocean, soare și venise timpul și pentru deliciile de iarnă.
Așadar, mă urc în mașină și ajung în Poiană. Găsesc parcare la loc de cinste – în fața Rossignolului – mă echipez și plec către gondolă. Am exclusivitate la gondolă și, din cît îmi dau seama privind pe pîrtii, și acolo. Să vezi eficiență pe mine, nu glumă. Îmi închei clăparii, îmi închid fermoarul de la haină și sînt gata de decolare în trombă. Direct pe Ruia. Rapid…
Mda. Așa mi-aș dori, dar cobor oricum, numai nu rapid. Pentru că Ruia nu e bătută deloc și dau de dîmbulețe de zăpadă înghețată și de bulgări de zăpadă înghețată. Îmi simt genunchii implorîndu-mă: ai milă de noi și canturile sugerîndu-mi: ar fi bine să ne mai ascuți. Drept pentru care mă opresc, abandonez orice eficiență și mă uit la peisajul superb din jurul meu. Probabil că va fi cea mai ineficient folosită oră de pe cartelă, cu o tură cu gondola și un telescaun pentru o tură scurtă pînă la cabană. Cobor hodoronc tronc toată Ruia și apoi, pe Drumul Roșu mă îndrept către Telescaunul de la Lupului. Exclusivitatea mi se păstrează și la telescaun. Ascult muzica din difuzoarele montate pe stîlpi și constat că o parte din pîrtia Lupului, cea care îmi place mie cel mai mult, este bătută admirabil. Ei, nu va fi chiar cea mai ineficientă oră, pentru că voi mai face o coborîre și pe Lupului. Unde pîrtia e într-adevăr foarte bine bătută, dar are multe porțiuni cu gheață.
Imaginea munților plini de zăpadă și a brazilor albi și ei compensează însă cu vîrf și îndesat neajunsurile de la nivelul solului. Așa că mai urmează o tură, de data asta pe Sulinar unde este foarte bine. Pîrtie bătută și fără gheață. Cu zăpadă docilă. O feerie. Ca să îmi dau și ceva de lucru, îmi propun coborîrea cu schiurile lipite. Și cu punctare la fiecare cristiană. Ei, ce să mai spun, sînt o schioare talentată și … simpatică. That’ s it. 🙂
După două ore, multe ture faine, o porție de cartofi țărănești de post – foarte buni, deși o secundă cam prea sărați pentru gustul meu, o bere nefiltrată (hai … noroc), mă scobor agale din Postăvaru.
Apropo de eficiența asta de ne omoară, nu vi se pare ciudat că dintr-o zi cu multe ture, cea care se ține minte cel mai bine și care este probabil cea mai savurată, e ultima? Pentru că nu ne mai grăbește nimeni, pentru că e ultima? Sau poate pentru că plăcerea nu ține nici de cantitate și nici de eficiență…
