Îmi place pe scenă. Nu știu cît talent am și tot ce se poate să fiu o demonstrație vie a zicerii: te naști talent și mori speranță, dar pe scenă îmi place. De obicei am emoții foarte mari cu vreo două, trei ore înainte de spectacol. Încerc să îmi spun replicile în gînd și constat că nu le mai știu, mă ia cu friguri, călduri, tremurat și mă gîndesc de ce nu sînt eu, la căldurică și adăpost, în sală. Dar tot îmi place.
Ei, bine, aseară, pe scena teatrului Reduta, nu am avut foarte multe emoții. Și asta pentru că pornisem de pe la mijlocul săptămînii lupta cu o răceală care m-a făcut să vorbesc foarte sexi. Adică răgușit și foarte încet. Ieri dimineață am făcut terapie șoc cu nurofen răceală și gripă, tera flu gripă și răceală, tantum verde, plus ridiche albă cu coaja neagră cu miere. Asta după ce trecusem și prin gălbenuș cu zahăr și freshuri multiple. Starea: de mahmureală acută. Baterii: la nivelul apropiat de cel de avarie. Vocea: fără voce. Să te vedem pe scenă, Tzeni.
Cum însă în toate lucrurile rele există și o parte bună, această stare de mare angajament, mi-a diminuat considerabil din emoții și mi-am zis că voi vorbi cît de clar și de răspicat voi putea, voi articula cu mare atenție cuvintele, așa încît, dacă va fi să mă lase vocea în timpul reprezentației, să nu am nimic să-mi reproșez.
Vocea, deși solicitată la maxim, nu m-a lăsat, concentrarea exclusivă pe mine și pe Tzeni (personajul pe care l-am interpretat), m-a ajutat să dezvolt și apoi să savurez senzațiile unice pe care le ai pe scenă. Între momentul în care bate gongul și cel în care se iese la aplauze.
Cu respect, mă înclin în fața dumneavostră, a publicului.
