ObiÈ™nuiam să mai salut cu: “sănătate” È™i “Doamne ajută”. Dar păstram o mică nuanță de ironie în salutul meu…
Ei, bine, după o săptămînă a Patimilor pe care le-am simÈ›it pe pielea mea la modul cel mai concret, după chemarea de ambulanță în ziua de PaÈ™ti, după vizite la urgenÈ›e È™i de acolo la infecÈ›ioase, după un rău crunt care îmi aducea toată disperarea È™i panica din lume în ochi, după o frică nebună că mă duc – acolo unde oricum ne vom duce, dar de ce Doamne, atît de tînără È™i atît de brusc – după toată această combinaÈ›ie unică de reacÈ›ie alergică la un antibiotic, care a atacat apoi miÈ™eleÈ™te bila È™i duodenul, plus: panică, vodoo, singurătate, anxietate, depresie, deprimare, rău nebun nebun nebun, care va să zică după toate acestea, pot spune cu mîna pe inimă că salutul cu “sănătate” are o valoare incomensurabilă. Și, dacă îl combinăm È™i cu “Doamne ajută”, e cel mai frumos salut pe care îl putem oferi È™i primi. Fără cea mai mică ironie.
Și aș mai spune ceva: cele rele, să se spele, cele bune, să se-adune!
Și, Doamne, dă-ne înțelepciunea de a ne savura starea de bine, nemaiconsiderînd-o ceva de la sine de-nțeles.
Ps. Zilele astea am înțeles puțin care e treaba cu suferința, patimile și învierea.
Avem enorm de mult doar avîndu-ne pe noi înÈ™ine vii È™i apÈ›i È™i … bine…
Sănătate! Și Doamne ajută!
