Sîntem la volan și îi vedem. Supli pe cele două roți, îmbrăcați în piele, fîșneți.
Ce facem cu ei? Îi ajutăm? Îi provocăm? Le propunem o liniuță? Nu. Nu. Nu. Nu facem nimic. Îi lăsăm pur și simplu să își continue mersul, în ritmul lor, care este total diferit de al mașinilor. Nu ne ducem prea aproape de ei, să vedem ce fac, nu îi grăbim din spate, că ni se pare că merg prea încet, nu le facem semn să se bage în șanț, atunci cînd vrem să-i depășim. Ne continuăm mersul constant, lăsîndu-i să-și vadă de mersul lor.
Ne enervează că stăm la semafor și mai trec pe lîngă noi. Avem un fel de obidă, că motociclistul e în mers, în timp ce noi stăm și tot stăm în mașină. El merge însă pe unde mașina nu are cum să meargă, deci nu ne lezează la modul concret cu nimic, nu iau nimic din ce e al nostru. Nouă ne trebuie o bucată mai mare de șosea pe care să ne deplasăm, care nu este disponibilă, ei au nevoie de o bucată mai mică, acea bucată fiind disponibilă.
Contrar poveștilor, motocicliștii nu sînt amatori să se agațe de oglinzi, portiere sau alte accesorii/ componente ale mașinii noastre. Și acest lucru nici nu se prea întîmplă. Se poate întîmpla cu aceeași incidență cu care se poate întîmpla ca un alt șofer neatent/ neîndemînatic să ne zgîrie bara sau să ne șteargă oglinda. Nu vă așezați țanțoș în fața lor, blocîndu-i: na, să te văd acum pe unde te strecori.
Da, motocicleta se poate strecura. Da, ca motociclist e de dorit să nu fii prea aproape de niciun alt fel de autovehicul, pentru că toate sînt mult mai mari decît tine și îți obturează vizibilitatea. Dar, cu riscul redundanței, faptul că motorul se strecoară nu leazează cu nimic timpul de deplasare al mașinilor.
Frumusețea unui motociclist, independența și libertatea pe care le experimentează și le transmit, nu sînt egalate decît de vulnerabilitatea lui.
