Dacă Tudor Chirilă cînta de mama focului: la radio, vreau să ajung la radio, s-audă-o lume-ntreagă cum sînt eu, cu-adevărat, eu aș fi cîntat de mama focului: la televizor, vreau să ajung la televizor, să vad-o lume-ntreagă cine-s eu, cu-adevărat.
Ceea ce s-a și întîmplat. Am ajuns la televizor.
După ce am văzut prima emisiune: un cap blond, simpatic, de altfel, care se rotea cu o viteză amețitoare, de era greu de urmărit, uitîndu-se în stînga și apoi rapid în dreapta. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, uitîndu-se și în sus (probabil după stele), ceea ce dădea impresia că îmi dau ochii peste cap. Atunci cînd ochii se opreau din rotirea lor vulturească, se vedeau cearcănele ce imense, care desenau două lacuri mov vineții pe fața destul de palidă. Camera nu iartă nimic. E necruțătoare. La momentul acelei emisiuni nu eram însă conștientă de acest lucru, drept pentru care vorbeam repede și mult, aflată fiind în plină vervă.
După ce m-am văzut la cea de a doua emisiune, stăteam nemișcată pe scaun, încercînd să nu mă mai fîțîi deloc, ceea ce îmi dădeau o mobilitate de … mobilă din lemn masiv – a se citi: rigiditate. Dar de data asta eram machiată, drept pentru care lacurile cele movurii se estompaseră sub fondul de ten Yves Saint Laurent. Ochii priveau fix spre cameră. Concentrată însă pe aceste lucruri, se pierdea considerabil din vervă și spontaneitate, drept pentru care mi s-a întîmplat să uit ceea ce voiam să spun. Dar măcar nu mă mai roteam ca un electron bezmetic.
Din fiecare emisiune nouă învăț cîte ceva.
Și, da: la televizor, îmi place la televizor.
În fiecare luni la ora 16:45 vă aștept la Antena 1 Brașov, pentru a vedea evoluția constantă a subsemnatei. 🙂