În continuarea a ceea ce scriam ieri pe blog: despre consultațiile de astrologie.
Crescută într-o generație în care se punea un deosebit de mare accent pe modestie (nu spun că modestia nu este de dorit, dar nu cît să te prezinți în cenușiul cel mai umil cu putință), îmi este foarte greu să spun cît costă/ valorează munca mea. Încep să dau din colț în colț, să îi spun celuilalt cît consideră el, cît vrea, cît poate… E drept că celălalt tot ce se poate să nu aibă vreun sistem de referință privind acest domeniu și lucrurile să rămînă așa, în coadă de pește.
Cu toate că, îmi aduc aminte de o replică excelentă a unuia dintre astrologi: dacă te duci să cumperi o pîine de la alimentară, ai bani la tine, cît să acopere costul acelei pîini. Nu te duci să cumperi pîine fără niciun ban în buzunar, nu?
Există clar o dorință în noi toți de a obține cel mai bun preț și, dacă se poate chiar pe gratis… Deși spune o vorbă – ai grijă la lucrurile obținute gratis, ele costă cel mai mult… Sîntem mîndri dacă mergem la piață și am scos pătrunjelul cu 50 de bani mai puțin…
Ideea însă nu e de a negocia sau nu. Nu e de a oferi anumite lucruri sau nu, pentru că așa vrem noi. Ideea e de a avea un sistem sănătos în privința banilor și, mai ales, a raportului ce ofer, ce primesc. Tocmai pentru că, dacă nu ceri nimic sau te bîlbîi, e ca și cum nu îți respecți munca pe care o faci. Nu o prețuiești. Și adevărul este că apreciem mult mai mult un lucru pentru care am plătit, față de unul pe care l-am obținut așa, moca.
Așadar, problema e la mine. Și, vorba unui alt astrolog: lansatoareo (tocmai ce îmi lansasem romanul Luna lui Zeze), lasă scuzele și negațiile. Începe-ți discursul în forță și pozitiv.
Mda. Am de reglat atitudinea referitoarea la cum îmi prețuiesc munca…
