A trecut foarte multă vreme de cînd eram o împătimită a sportului și știam cam tot ce mișcă în această lume fascinantă. Acum, informațiile sportive pe care le am sînt absolut generale dar am rămas, în continuare, o admiratoare a sportului și a sportivilor. Anul trecut tot românul intrase într-o frenezie a tenisului (cunoscută poate doar pe vremea părinților noștri, pe cînd evoluau Năstase și Țiriac). De data aceasta – era … halepiană. Orice succes al tenismenei Simona Halep devenise un motiv de bucurie și de mîndrie și auzeai din toate părțile ce tenismenă și sportivă nemaipomenită avem și cît de mult o iubim. Iată însă că, în ultimul timp, s-a schimbat macazul și iubirea noastră pare să se clatine de numa’ numa’ iar Simona devine un fel de oaie neagră, de paria… Pentru că ea nu mai cîștigă…
Facem exact ca și părintele care îi spune copilului: acuma, că nu mai ești atît de bun (că ai luat notă rea, că ai supărat-o pe doamna etc, etc), nu te mai iubesc… Păi cum să facem asta?
Dacă admirăm un sportiv, dacă ajungem să îl îndrăgim (să îl iubim chiar, ceea ce e un lucru pretențios), nu putem să ne dezicem de el atunci cînd are o perioadă mai puțin fastă. Atunci are nevoie de suport, de căldură, de admirație. Nu cînd e pe val. Cînd e pe val, se descurcă și singur. Când e pe val, adulația și admirația publicului îi pot eventual alimenta egoul și orgoliul. Dar nu îl ajută.
Așa că, hai să dăm dovadă de ceva mai multă consecvență și, dacă decidem să ne facem eroi, să nu îi aruncăm la coșul de gunoi la primul semn de slăbiciune. Ne-o datorăm în primul rînd nouă…
Ps. Dacă după ce Nadia a cîștigat la Montreal, multe puștoaice au început să practice gimnastica, în ultimul an mulți copii au început să joace tenis…
Bineee!!!!
🙂