Nimic nu ne-a învins…
Versiunea 1
Echipament. Pantaloni. Geacă. Se merge pe versiunea de vară. Cască. Cizme. (Davidsoanele cu talpă portocalie, desigur). Motor. La drum, Blondi Wolf. Nu contează că nu sînt cîteva sute de km. Nu. Nici că deocamdată nu se realizează excursia în India. Contează senzația. Sentimentul. Atitudinea. Valsul pe două roți. Izbucnirile controlate de adrenalină. Cerul pătat de nori. Mirosul de soare. Zîmbetul incredibil de larg de sub cască. Se suspendă timpul, e dănțuirea unică și atît. Ba nu. Mai apare ceva în peisaj. Vîntul. Un vînt din ce în ce mai puternic, ce spulberă frunzele și ridică rotocoale mari de praf. Motorul nu mai valsează, ci stă ca într-un marș, cît mai drept. E provocator de ținut ghidonul, în condițiile în care vîntul își face de cap și se încăpățînează să traseze un altfel de ritm de dans. Cu pași șovăitori și poticniți. Dar nu e vîntul din Croația care să vrea să culce Goldwingul la pămînt. E fratele lui mai micuț. Înspre Brașov se poate vedea însă o buluceală de nori încruntați, foarte joși, de culori exclusiv bacoviene. Peisajul se luminează furibund, din cînd în cînd, cu ocazia fulgerelor. Motorul pare deodată micuț și firav și destul de haotic sub rafalele de vînt. Dar zîmbetul a rămas sub cască. Intact. Aventură. Provocare. Adrenalină. Se gonește spre casă, la întrecere cu ploaia. Se scanează cerul. Nu e bine. Se decide întoarcerea pe un traseu ocolit, unde cerul mai păstrează încă o fărîmă de senin nepăsător. Încep să cadă picături de ploaie mari. Echipamentul de ploaie e acasă. Viziera se umple de broboane de apă. Blondi Wolf le șterge cu mîna. Ține ferm ghidonul, zîmbește norilor, rîde în hohote la ploaie și, cu vîntul în pletele-i blonde, ajunge acasă.
Versiunea 2
Echipament mai de vară, așa, că doar e soare afară. Pantaloni scurți. Geacă. Se merge pe versiunea de vară. Cască. Cizme. Mănuși. Motor. La drum. Contează senzația. Izbucnirile controlate (mai mult sau mai puțin), care obligă pasagerul să fie atent și să se țină bine. Cerul cu nori. Hopa. Cam mulți nori. Și începe să bată și vîntul. Asta nu-i deloc de bine. Freza nu se strică, deoarece e sub cască, dar motorul pare a se legăna, aidoma unei bărci pe o mare agitată. Ceea ce n-ar trebui să fie așa, că doar asfaltul e stabil. Mai sînt și frunzele care gonesc turbate ceva mai sus de nivelul solului și se izbesc în tot ce apucă. Inclusiv în persoanele de pe motor. Și cerul e negru. Cui i-o fi trebuit plimbare cu motorul pe vremea asta? Repede, spre casă. Norii sînt tot mai negri. Acasă, cît mai repede, fir-ar să fie de motociclism. Ce, în mașină era rău? Dădeai doar drumul la ștergătoare și asta era tot. Pe cînd aici motorul se bîție îngrozitor și… Nu… Asta mai trebuia. A început ploaia. Cu picături impertinent de mari. Simt apa cum se scurge pe geacă, a ajuns la tricou. De pantalonii de blugi nici nu mai vorbesc. Sînt uzi leoarcă. Stau ca un cocostîrc pe un obiect instabil pe două roți, în timp ce apa își face de cap și mi-a ajuns la piele. Dar oare dacă mă uitam eu mai atent pe prognoze, era rău? Noroc că mai avem puțin. Hopa. Poftim? Nu-mi spune că întoarce motorul. Ba da. Asta face. Eu vreau acasă. Oare cum o fi să mă dau jos? E nebună. Ne udă ploaia ciuciulete, mi-e frig (unde naiba e mașina cu climă?) și ea are poftă de plimbare. E furtună, femeie? Nu vezi? Fir-ați motorul de rîs, cu cine s-o mai sui pe el. Du-mă acasă ocolind pe la Timișoara mai bine. Ce am de pierdut? Sînt ud. Iritat. Nervos la culme. Sînt un tip comod, căruia îi place confortul. Sper că ceea ce aud nu e ea, chiuind de încîntare, de acolo, de la ghidon. Sau o fi făcînd așa să-mi facă în ciudă? Cum era? Jur să nu mă mai urc în spatele ei pe motor niciodată. Jur să nu mă mai urc în spatele ei pe motor niciodată… În fine. Acasă.
Concluzie: în viață totul e o chestiune de atitudine. 🙂
multumesc
pupici
IULIA
Nu stiu exact pentru ce am primit multumiri, dar cu placere. 🙂 cristina