La modul cel mai propriu cu putință sau lățirea pe parchet
Gata. L-am primit. E gri închis, o culoare foarte demnă, elegantă de-a dreptul și are recliner. Fără balans. Dar nu contează balansul, că și așa mă clatin eu noaptea cînd mă rezesc să-l hrănesc pe bebiță. Mă așez în el ca o mare doamnă ce mi-s. Frumoasa din fotoliu adormită. (Frumoasa cu cearcănele imense, de aceeași culoare ca a fotoliului. O culoare foarte demnă, după cum spuneam. Elegantă de-a dreptul. Fără recliner. Cearcănele.)
Îl hrănesc de zor pe bebiță, în timp ce transform fotoliul în șezlong, pentru că acționez butonul din dreapta lui și se rabatează partea care îmi susține picioarele. Reclinerul, care va să zică. După ceva timp (care s-a redimensionat total altfel) picotesc și eu, picotește și bebiță, așa că decid că e timpul să îl așez în pătuț. Dat fiind faptul că partea rabatată se repune în poziție verticală printr-o mișcare energică a ambelor picioare din care mișcare rezultă și ceva zgomot, decid că nu are sens să o mai repun în poziția inițială, așa că mă dau jos cu grijă de pe fotoliu cu bebiță strîns în brațe. Înainte de a mă repune pe mine în poziție complet verticală, decid să mă așez o secundă pe partea rabatată. Eroare. Mare. Deoarece se produce lăsarea automată a acelei părți în jos și lățirea subsemnatei fără niciun fel de atenționare pe parchet. Mă trezesc așadar la orizontală.
Partea bună este că mă trezesc de-a binelea.
Partea bună este că instinctul de mamă există, deoarece bebiță este ținut strîns la piept și nici măcare nu se trezește.
Partea bună este că mă doare puțin șoldul stîng și atît. Iată cîte părți bune…
După cîteva secunde sînt ridicată de la podea, bebiță este pus în siguranță în pătuțul lui și urmează o porție de 10 minute de rîs zdravăn.
Reclinerul, bată-l vina!
