Bebiță își încruntă fruntea lată, face ochii mari și te ascultă cu o atenție desăvîrșită. L-am numit Einstein. Bebiță mănîncă mult lapte, se agită pînă cînd căciulița i se ridică aproape în vîrful capului și seamănă cu un țăran românesc ostentit, proptit în ușa cîrciumioarei din sat. L-am numit Milupa Grigorescu. Bebiță se atîrnă de pieptul meu și stă acolo cu răbdare. L-am numit Mărțișor.
Într-o seară, bebiță aka Einstein Milupa Grigorescu Mărțișor se pune pe plîns. Și plîngi și plîngi. Îl iau în brațe, îi vorbesc, îl legăn, îl iau la dans. În zadar. Bebiță plînge din ce în ce mai tare. La un moment dat mă uit la el, fac gestul suprem de creativitate și inovație în această situație și anume mă pun eu însămi pe un plîns, de îmi sărea cămeșa după mine și, printre suspine, îl întreb: Ce ai, bebiță? De ce plîngi? Nu primesc niciun răspuns, așa că îl pun în pătuț și plec din cameră, apropiind și ușa. Nu trec nici 30 de secunde și hohotele se transformă în plîns convulsiv, drept pentru care o iau la fugă spre cameră și îl iau pe bebiță în brațe. Cu obrazul meu lipit de al lui constat că al lui e ud de lacrimi. Nu mai plînge, stă în brațele mele, își dă capul pe spate, mă privește cu fruntea încruntată și cu ochii mari și suspină din cînd în cînd, de mi se rupe sufletul. Parcă mă întreabă cum am putut să-i fac una ca asta. Apoi îl pun la nani și doarme liniștit.
Din jurnalul lui bebiță: nu îmi place Milupa. Einstein Grigorescu Mărțișor, da. Dar fără Milupa. Mămica mea cea haioasa, care îmi dă nume ca ale sud americanilor, trebuie să renunțe la Milupa. Dacă insistă totuși pe această temă poate să îmi spună Sînolact. Cît trebuie să mai plîng, să-și dea seama? Of, doamne, multă răbdare mai trebuie cu părinții ăștia.
