Merg la Oficiul Registrului Comerțului dorind să adaug două coduri Caen la Pfa. Merg cu inima strînsă, e drept, pentru că experiențele anterioare nu fuseseră din cele mai plăcute (formulare, birocrație, cozi). Găsesc acolo o îmbunătățire de cînd fusesem eu ultima dată: un oficiu de informare inițială, cu o doamnă ce era chiar amabilă și care mi-a întins două formulare pe care să le completez și cu care să merg la ghișeele din camerele alăturate, după ce anexez și alte documente și apoi iau bon cu număr de ordine. Hai că nu-i rău. Mă îndrept spre mesele de acolo și încep să completez formularele. Cam stufoase și destul de neclare pentru cineva care nu are de-a face în fiecare zi cu astfel de formulare. Ca să nu scriu prostii, las niște rubrici necompletate, merg să iau bon de ordine și intru la depuneri de acte. Nimeresc la o doamnă subțirică și blondă, care mă privește cu cei mai reci ochi. Deschid mapa și îi spun ce vreau.
Se uită cu un ochi critic pe formulare: păi aici nu ați completat nimic.
Eu, în poziția ghiocelului: n-am știut cum să completez și…
Las fraza neterminată, timp în care privirea ei devine și mai rece: și unde e dosarul?
Eu: care dosar?
Ea, nevenindu-i să creadă, de parcă tot omul umblă neapărat cu un dosar la el: dosarul în care să depuneți actele.
Eu: dar nu mi s-a spus de el.
Ea, indignată de-a dreptul: dosarul cu șină.
Aha, despre acel dosar era vorba.
Mă fac și mai mică: haideți că iau un dosar. Spuneți-mi vă rog dacă mai trebuie și altceva.
Ea, bifînd cu îndîrjire pe foile mele: completați aici, aici și aici. Dați-mi un act de identitate.
Eu, bucuroasă că aici nu voi da greș, îi întind buletinul.
Ea: păi aveți alt nume.
Eu, (s)cufundată de-a dreptul în scaun: da, mi-am schimbat numele dar tot eu sînt. Verificați cnp-ul.
Indignarea blondei a crescut la cote maxime: nu e bine. Trebuie să faceți rezervare de nume și să schimbați numele. Eu nu mai spun nimic, ascult uluită ceea ce tb să fac, o întreb încă o dată atunci cînd ea termină să văd dacă am înțeles bine. Nu prea am înțeles, dar s-a terminat și porția ei de răbdare, pentru că mi se spune cu glas sec: dacă mă mai întrebați mult, închide la casierie și la depunerea de acte.
Așa că plec. Iau un nou formular, îl completez în mers, bat la geam la casierie, casierița e amabilă dar grăbită, mă pune să completez rapid două rubrici, îmi ia banii, îmi dă chitanța și îmi spune unde să depun aceste acte. Intru acolo.
Funcționarul de la birou îmi spune cu un zîmbet: am închis.
Eu: vă rog frumos, trebuie să depun pentru o schimbare de nume.
El, zîmbind fericit în continuare: am închis.
Eu: vă rog din suflet.
Ceva îl mișcă în rugămintea mea, ia actele și chitanță și îmi spune să vin mîine să îmi ridic actul cu noua denumire.
Mîine: iau bon de ordine pentru depunerea de acte și merg să ridic denumirea. Funcționara îmi cere buletinul și caută în dosar. Nu găsește. Mai caută o dată. Nimic. Ia dosarul pe coperta căruia văd că scrie probleme. Acolo îmi găsește actele.
Îmi spune sec: nu ați completat numele părinților.
Eu: dar nu mi s-a spus. Ea nici nu pare că aude acest lucru.
Eu completez numele părinților și o întreb: și acum?
Ea: reveniți mîine.
Iau bonul de ordine pentru celălalt birou și îl arunc.
Alt mîine: Nu mai vreau niciun cod Caen. Vreau să suspend firma. Și gata. Întreb la ghișeul de informare inițială ce îmi trebuie. E mai simplu. Doar o declarație. O completez. Am la mine și un dosar cu șină, că știu eu ce știu. Merg să ridic denumirea. Nu mai sînt în dosarul probleme. Iau denumirea. Cer un bon de ordine și merg la depunerea de acte.
Pe hol sînt oprită de o funcționară: capsați și îndosariați actele în dosarul șină. Altfel nu vă primesc colegele.
Capsez și îndosariez actele, ce să fac. Nu pot risca să nu mă primească mai ales prietena mea cea blondă. Care e la datorie. Nu dă semne că mă recunoaște. Vorbește la telefon și constat că are o vocea chiar frumoasă. Și rîde în timp ce vorbește. Rîde!
După vreo 3 minute închide telefonul, își reia fața imobilă, ochii i se inundă de gheață și mă întreabă cu o voce aspră: aveți bon de ordine?
Am. Îi spun că am venit pentru supendarea firmei.
Se uită indignată la mine, mă recunoaște subit: și ați adus și actele de care v-am zis prima oară? Că ați mai fost la mine.
Eu: da, dar acum nu mai vrea niciun cod. Vreau să o suspend.
Ochii ei se îngustează ca lamele unui cuțit: nu contează. Trebuie să completați declarația.
Eu întind cu mîinile tremurînde cererea.
Ea: doamnă, asta e o cerere, la ea trebuie completat opisul de pe spate. Și mai trebuie completată o declarație și apoi 4 copii la ea, plus actele de care v-am spus prima dată.
Mie îmi vine să plîng. N-am terminat odiseea la Registrul Comerțului.
Eu: dar nu mai vreau niciun cod. Vreau să o suspend.
Blonda are privirea profesoarei care a tolerat prea mult imbecilitatea unui elev.
Ea: v-am spus ce trebuie să faceți. Dacă faceți exact așa cum am spus, puteți depunde dosarul la ghișeul expres.
Nu mai spun nimic. Iau foile și plec.
Acasă completez cererea, completez opisul, numerotez de zor, capsez, așez declarația, cererea, copiile în dosarul cu șină care are niște pete de la ploaie.
Alt mîine: nu am mers la gișeul expres, pentru a nu risca să îmi văd dosarul în dosarul mare cu probleme. Nimeresc tot la prietena mea. Îi spun că am venit.
De cum deschide dosarul o cuprinde indignarea: unde e cererea?
Eu iau dosarul și îi arăt triumfătoare cererea printre alte hîrtii.
Ea, enervată de triumful meu: cererea trebuie să fie prima. Ea are opisul. În spatele ei se anexează tot. Mergeți afară și schimbați ordinea în dosar.
Ies rîzînd. Văd cum se uită cu coada ochiului la mine. Îmi vine să rîd în hohote. Renumerotez, recapsez, reîndosariez. Intru. Evident că nu e bine, pentru că cererea e prima hîrtie dar ea nu se trece în opis și nu se numără. Îmi rețin cu greu hohotele. În final decide să îmi primească dosarul și îmi dă o hîrtie cu care să merg din nou la casierie. Suspendarea nu costă doar mulți de mîine, nervi și energie, ci, evident, și bani. O întreb dulce dacă trebuie să mă întorc cu chitanța la ea. Capăt un “nu” hotărît. Aș vrea s-o întreb de ce e atît de nefericită. Aș vrea s-o întreb cum poate să își facă o firmă nea Gigi, pantofarul sau țața Floarea care vinde leuștean în piață. Dar nu mai pot s-o rețin, că se termină programul.
Ies rîzînd în hohote. N-am vrut decît să suspend o firmă. Sper să reușesc pînă cînd face bebiță 18 ani. Dacă nu, îl voi împuternici pe el să se ocupe de asta.
