Fiorul. Am tot auzit vorbindu-se de el. Am fost întrebată dacă l-am simțit. Cum să nu. Pînă în străfundul inimii. Bebită era foarte nou născut și se atașa la sîn. Am povestit despre asta. Doar că sfîrcul (am menționat și cum toate denumirile de genul sfîrc, sîn ș.a își pierd în această perioadă orice conotație erotico-sexuală) era incredibil de dureros și începuse să sîngereze. Ei, bine, în aceste condiții, imaginați-vă cum era să se tragă din el. Cam cum s-ar fi frecat cu șmirghel porțiunea deja însîngerată. În acel moment am simțit din plin fiorul. Fiorul maternității. L-am primit cu lacrimi în ochi și cu scrîșnet din dinți. Mai mult de atît, bebiță se atașa la sîn, după care începea să molfăie el de zor, după care venea partea cea mai interesantă cînd ar fi trebuit să elibereze bietul sfîrc. Bebiță nu își dorea însă deloc acest lucru și molfăia în continuare la el ca la guma de mestecat și apoi, cînd eu încercam să îi scot sînul din guriță, ținea cu o forță nebună de el și sfîrcul dovedea o elasticitate nebănuită, în timp ce pe mine iar mă trecea fiorul (maternității) și îmi curgeau lacrimi. Și scrîșneam din dinți. Mi-am zis că într-o zi va rămîne cu sfîrcul în gură pe care îl va scuipa apoi exact cum face cu suzeta: ptu. Și gata. Sfîrcul însîngerat va sta pe covorul albastru cu Cars…
Din jurnalul lui bebiță: mami e o persoană haioasă și sensibilă care plînge de bucurie atunci cînd eu pap lăptic. Și eu adorm de multe ori cînd sug, dar asta nu face decît să-i sporească plînsul de bucurie.
