Bebiță a fost odată atît de mic, încît sînul meu era vădit mai mare decît căpșorul lui și trebuia să fiu foarte atentă atunci cînd îl alăptam, ca nu cumva să se sufoce.
Am fost întrebată cum era la început. Dacă l-am iubit cu o pasiune nebună din momentul în care l-am văzut. Ei, bine, ce să mai vă mint, la început mi-a fost frică de el. Da, da, așa mic precum era Bebiță (sau poate chiar tocmai de-ia). Era interesant cînd dormea, mă uitam curioasă la el în pătuț, dar atunci cînd se trezea și exista potențialul de plîns hotărît, mă cuprindea o panică nebună și tot ce aveam în cap era ca nu cumva să fiu lăsată singură cu el. Nu mă lăsați singură cu el! Ce să-i fac eu dacă plînge? Cine-i el? De ce plînge? Dacă i se întîmplă ceva grav?
Iubirea maternă? Să nu uităm că eu o am pe Venus în Capricorn și iubirea nu vine chiar în galop în acest caz. Vine mai sfioasă, așa, aruncă o privire, stă puțin, are nevoie de timp să se obișnuiască și să devină apoi fidelă și dedicată pentru restul vieții noastre.
Așa că bebelușul cel mititel tare, care a poposit în pătuțul din camera lui și din viața mea, era drăguț, nimic de zis, mai ales cînd dormea, dar îmi era total necunoscut. Am avut nevoie de timp să ne acomodăm și apoi să ne împrietenim. Ne-a costat multe bocete împrietenirea noastră, multe atacuri de panică, multe sentimente de neputință, neîncredere și frustrare. Dar acum sîntem prieteni. 🙂
Din  jurnalul lui Bebiță: s-a bocit maică-mea pe la începuturi de ziceai că ea e Bebiță. Constat că i-a mai trecut. O fi avut colici?
