Bebiță este în general cuminte și vesel. Replica celor care îl văd (musafirii, adică) este: ce copil cuminte. Replica cea mai faină apropo de cumințenia lui a fost următoarea: dacă și fata mea ar fi fost așa cuminte, mai făceam nouă copii. Dar, ca noi toți, mai are și el zilele lui mai puțin faste.
Ca azi, de exemplu, cînd a scîncit, a plîns, a țipat, a urlat, a lăcrimat, s-a înroșit, a zbierat și din nou și din nou și din nou. Eu, o mămică admirabilă, l-am luat în brațe, l-am drăgălit (asta în prima jumătate de oră), l-am pus în pătuț, l-am luat din pătuț, l-am pus în scăunel, l-am luat din scăunel, l-am pus pe canapea, l-am luat de pe canapea, l-am luat în brațe. (preț de următoarele două ore).
Apoi am început să ridic eu însămi tonul și să-l întreb: da ce ai, copile? De ce plîngi? Ce vrei?
Îmi venea că-l zgudui (Da, ați citit bine. Cei fără pată să arunce primii piatra. Părinții știu sigur despre ce vorbesc), apoi m-am gîndit că unul din noi ar fi bine să plece afară și cum Bebiță nu poate face încă acest lucru de unul singur, m-am gîndit să plec eu. Am omis să spun că i-am dat și de mîncare, a zbierat din toți rărunchii în timp ce avea sînul în gură, apoi biberonul în gură. În final, a mîncat, după care, în timp ce i-l arătam lui Bebiță pe Bebiță în oglindă a vomitat pe sandalele mele, pe tricoul meu și pe bluzița lui cu mami e cea mai tare.
Drept urmare am cedat nervos, l-am băgat în port-bebe, am înșfăcat o umbrelă și am plecat la plimbare. Bebiță a început să se mai liniștească. Între timp a trecut soarele și s-a pus pe o ploaie cu bulbuci, am deschis umbrela, în timp ce toată lumea alerga de colo colo să se adăpostească. Eu am simțit cum apa îmi inundă balerinii, îmi udă pantalonii și tricoul, în timp ce continuam să mă plimb agale. Sub umbrelă, zîmbetul meu era din ce în ce mai larg: cu pumnișorii strînși, cu gurița întredeschisă, Bebiță a dormit tun.
Din jurnalul lui Bebiță: mămica mea cea haioasă nu e chiar atît de zen pe cît crede ea. Dar se străduie…
