Da, am suferit de ea. Rău.
Depresia de după naștere nu e o fiță și te poate afecta zdravăn. Eu, mîndră posesoare de Lună în Săgetător (adică persoană iremediabil optimistă, cu o poftă remarcabilă de viață), m-am trezit la pămînt. Disperare, atacuri de panică din-ălea ca la carte, sentiment de inutilitate și de final. Ceva de genul: gata, pînă aici mi-a fost. Am făcut urgent analogia între starea mea de acum doi ani, cînd Giani a murit și cea imediat de după naștere. Cei care au auzit asta, au fost convinși că am probleme reale: cum să compari cele două fenomene?
Doar că eu nu comparam fenomenele în sine, ci starea mea. Care era cam aceeași. Cine (mai) sînt eu? Ce (mai) fac eu? O bună parte din viața mea s-a terminat. Etc, șamd. Și nu era vorba deloc de Bebiță (care pe atunci nici nu era Bebiță, ci o mogîldeață mică tare, care se făcuse stăpînă pe somnul meu, pe pofta mea de mîncare, pe programul meu zilnic. pe viața mea, ce mai), ci era vorba de mine. Nu mai eram pe niciunde.
În momentele în care plecam de acasă, simțeam o bucurie imensă, care se tranforma într-o jale amară atunci cînd urma să mă întorc.
– Unde ești?
– La Billa.
– Și mai stai?
– Nu, vin acum.
Doamne, și m-aș fi angajat la Billa atunci cu o normă și jumătate. Plîngînd, veneam acasă, aidoma unui condamnat la locul de penitență.
Depresia nu are legătură cu a-ți iubi copilul, cu ce fel de mamă ești. Ea este o boală. Problema e că nu se văd efectele, în sensul în care, dacă ai piciorul în ghips, toată lumea vede acest lucru și nu îți cere nimeni să alergi, pentru că se vede că nu ai cum. La depresie, degeaba ți se cere să fii stăpînă pe tine, să te bucuri, să exulți. Cînd tot ce poți face, este să te tîrăști de la o zi la alta. Plus că a schimba scutece, a extrage mucozități, a avea răni la sîn, a dormi pe sponci, nu reprezintă cele mai bune motive pentru a zburda de fericire.
Partea bună este că trece. Prima lună a fost cruntă. A doua așa și așa. Din a treia a început să fie chiar bine. Și acum, cu Bebiță tot înainte. 🙂 Te doare în continuare spatele îngrozitor, nu-ți ajung cele două mîini de cele mai multe ori, nu mai poți fi deloc eficientă și stăpînă pe somnul tău, dar e bine. Accepți aceste lucruri și mergi frumos mai departe.
Că există și mame care nu trecut prin astfel de episoade, există. Ceea ce am scris eu, este pentru femeile care au pățit cam ca mine. Nu, doamnelor, nu sînteți nebune. Și da, există întotdeauna luminița de la capătul tunelului.
Ps. Mulțumiri din suflet tatălui lui Bebiță, un bărbat pe cinste. Care nu a plecat de acasă. 😉 Împreună la bine și mai ales la … depresie… 🙂
Pps. Din jurnalul lui Bebiță: eu am apărut așa mititel, pentru că esențele tari se țin în sticluțe mici.