Știu un motiv pentru care a plouat atît. Bebiță. Adică Bebițanul Indianul. De cîteva zile, Bebiță a descoperit că este un urmaș cît se poate de demn al lui Winnetou & Co și scoate chiote ascuțite invocînd, desigur, ploaia. Care ploaie, la astfel de invocări, nu are cum să rămînă nepăsătoare și dă fuga fuguța.
Îl iau eu pe Bebițanul Indianul la o plimbare prin cartier și, dincolo de ploaie, cu siguranță am căpătat notorietate: tot cartierul a perceput chiotele de indian, care s-ar putea să prefigureze destinul unui mare solist de operă. Cine știe dacă peste 20, 25 de ani, Bărbierul din Sevilla nu va fi Bebiță din Brașov? În ritmul ăsta, tot ce se poate.
Acum cîteva zile, căutînd să păstrez pacea și buna vecinătate între membrii asociației de proprietari (asigurîndu-le liniștea) îl echipez pe Bebițanul Indianul, îi pun șepcuța cu cozorocul la spate, îl bag în marsupiu și plecăm la piață. O doamnă elegantă, fină și un domnișor așișderea. Pentru că Bebiță se potolește brusc și privește interesat în toate părțile. Dar se dezlănțuie mămică-sa.
Uite ce căpșuni frumoase. De Brașov. Și ce bune. Ia să luăm un kil jumate. Și cireșe. Da, da și cireșe de 10 lei. Mai puneți și o salată de Sînpetru cărnoasă, și o bucată de brînză, o smîntînă slabă, o bucată de pîine neagră. Mamă, ce gospodină adevărată mi-s.
Bebiță, plictisit de verva mea, a și adormit, iar eu îl legăn țanțoșă, în timp ce car pungi. Sînt cam multuțe ele și cam greuțe. De fapt, grele bine. Mă opresc și dau să le aranjez cumva, un domn care vinde ciuperci se oferă să mă ajute, așa că, în sfîrșit ies din piață. Brațele mi s-au lungit, degetele mi s-au umflat de la marginea de plastic a pungilor. Mă văitam că a-l căra pe Bebiță e greu. Da’ de unde. A-l căra doar pe Bebiță e floare la ureche.
Și cum făcea el? Ca indienii? Păi maică-sa, cărînd toate sarsanalele, poate începe și ea să scoată chiote ascuțite. Dar nu face asta, pentru că Bebiță doarme. În schimb cere ajutor din exterior, ajutor pe care îl și primește.
Și eu ca și rabinul la care vine un om să se vaite că stă înghesuit cu familia lui într-o singură cameră. Iar rabinul îl pune să bage în fiecare zi un animal din bătătură în casă. Și atunci să vezi înghesuială.
Așadar, doar cu Bebiță, Indian sau nu, nu este greu. Este doar … pitoresc.
Din jurnalul lui Bebiță: vorba nașului meu: mie nu-mi mîrîi, nu-mi cîrîi, mie-mi taci! Că strig eu. 🙂
