Odată, pe cînd era Bebiță mai mic – acum fiind deja cu o mutruță de omuleț în miniatură și nicidecum de bebeluș, poate doar puțin, atunci cînd plînge – binevoiește dumnealui a-și trezi tatăl pe la ora 3.00 am trecute fix. Atunci cînd este somnul dulce rău. M-am trezit și eu, doar atît cît să mă bucur din suflet că nu e tura mea.
Tatăl lui Bebiță s-a dus conștiincios în bucătărie, i-a făcut laptele, a venit cu biberonul și s-a pus pe … alăptat. Doar că Bebiță avea și nu avea poftă de mîncare, avînd în schimb o mare poftă de mîrîit, cîrîit, mieunat, scîncit, zbătut, gemut. Așa că tatăl lui Bebiță a trecut de la zen, la rugăminți și apoi la un: Ce vrei, copile?, de mi-am zis că ar fi bine să mă dau jos din pat și să văd ce e de făcut. Dar doar mi-am zis.
Mai trec vreo cîteva minute bune și, la un moment dat, se aude: Îți bag biberonul pe gît. După care, liniște. O liniște atît de adîncă, încît îmi trece brusc pofta de somn, catadixesc să deschid ochii de-a binelea și văd cum Bebiță papă tacticos.
– Ce a făcut Bebiță, de te-ai enervat? (Îmi dă mîna să vorbesc, pentru că sînt tot culcușită comod în pat.)
– După ce nu mînca cine știe ce, a și dat lapte pe mine.
– Doar nu i-ai băgat biberonul pe gît, nu?
– Nu, scumpa mea.
– Dar ce i-ai făcut?
La care tatăl lui Bebiță răspunde nonșalant:
– L-am lăptuit.
Bebiță a terminat de mîncat și apoi s-a pus la somn. Se pare că lăptuirea (adică stropirea cu lapte pe nasul bebelușului) a funcționat.
*
Din jurnalul lui Bebiță: cam greu tăticu’ a înțeles că am chef de joacă, dar cînd a înțeles am început să ne jucăm amîndoi și fiecare l-a stropit cu lapte pe celălalt.
Iupiiii, ce părinți de gașcă am.
