Mă trezesc într-o dimineață în strigătele de atenționare ale lui Bebiță: alo, deșteptarea, sînt treaz și mi-e foame și mă hotărăsc să trișez (ora fiind trecută de 5.30, așadar consemnîndu-se tura mea). Îi dau un ghiont subtil tatălui lui Bebiță, care se dă jos din pat și merge în camera lui Giunior. Mă alint între perne fericită la culme că pot să mai dorm. Mai dorm, mai dorm, mai dorm, pînă cînd ușa se deschide cu putere și tatăl lui Bebiță izbucnește:

– Să luăm pamperși numărul 3, da?

Eu țin să îi spun că purtasem această discuție cu o seară înainte și am decis împreună că nu are sens să mai luăm pamperși 3 care să strîngă piciorușele dolofănele ale lui Giunior, să trecem la 4, chiar dacă îi sînt puțin mari. Și apoi îl întreb cu vocea cea mai nevinovată din lume ce s-a întîmplat.

*

Din jurnalul tatălui lui Bebiță: mă trezesc, mă dau jos din pat și merg să îi fac lapte. Merg la Bebiță în cameră, îl iau din pătuț și îl așez în poziția de alăptare. Îi dau să mănînce. Nu, de fapt, încerc să îi dau să mănînce, pentru că el are de vociferat în bebelușeasca lui simpatică pînă la punctul în care iar îmi vine în cap ideea de lăpturie. Care să știi că este un fel de a-i da finuț cu biberonul în frunte, cum face popa la bisercă, atunci cînd ne dă cu busuiocul muiat în apă. Să ne sfințească. (Hmm, eu am crezut că lăptuirea e mai blajină, dar nu cred că e un moment propice să comentez, așa că ascult docilă continuarea). Bebiță se mîțîie, scuipă biberonul. În fine, după ceva timp reușește să mănînce cît de cît și constat că i se închid ochii. Dar mai constat ceva. Ceva ud pe mine. Nu, nu pișu. Mai rău. Kaka. Și nu doar pe el, ci și pe pijamaua mea. Tu îți dai seama că fi-tu s-a … pe mine? (Cînd Giunior le mai comite e fi-miu.) Așa că îl schimb, ocazie cu care se trezește, curăț tot norocul de acolo, mă schimb inclusiv pe mine și cînd, în sfîrșit, totul e gata, îl țin puțin în brațe. Și ce crezi că face?

– Ce? întreb eu, tot mai inocentă, stăpînindu-mi cu greu rîsul.

– Vo-mi-tă! Vo-mi-tă pe hainele lui proaspăt schimbate și pe hainele mele proaspăt schimbate. Vo-mi-tă, da?

N-am rîs, dar mi-am făcut o rană în interiorul obrazului.

*

Din jurnalul lui Bebiță: tatăl meu are foarte mare noroc. Și va avea cel puțin la fel de mult și în continuare. Fac tot ce îmi stă în putință pentru asta. Pentru că îl iubesc.

cos_rufe

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *