Îl țin pe Bebiță în brațe, care Bebiță urmărește un desen văzut doar de el pe peretele alb din sufragerie. În acest timp vorbesc la telefon.
-Da, vrem să dăm fuga la mare un weekend.
-…
-Nu, Bebiță rămîne acasă, că nu are sens să-l trambalăm pentru un timp așa de scurt.
-…
Vorbesc la telefon și mă uit și eu pe peretele alb, unde nu văd nimic, așa că îmi întorc privirea spre Bebiță care mă privește țintă cu ochii rotunzi ca o monedă de 50 de bani, cu o privire plină de neîncredere și de tristețe.
-Cri, ai pățit ceva, mă întreabă interlocutoarea mea.
-Eu nu, dar cred că Bebiță înțelege absolut tot ce spun.
-Adică?
-Se uită la mine cu reproș, ca și cum ar ști că părinții lui plănuiesc o escapadă.
-Nu cred.
Bebiță mă privește vreme de vreo două, trei minute, fără să clipească și apoi se pune la somn.
*
Din jurnalul lui Bebiță: mămica mea ar trebui să găsească o soluție să mă ia cu motorul la mare.
Și asta cît mai curînd.
Și evident că știu tot ce se vorbește.
Ba chiar și ce se gîndește.