Îl țin pe Bebiță în brațe, care Bebiță urmărește un desen văzut doar de el pe peretele alb din sufragerie. În acest timp vorbesc la telefon.

-Da, vrem să dăm fuga la mare un weekend.

-…

-Nu, Bebiță rămîne acasă, că nu are sens să-l trambalăm pentru un timp așa de scurt.

-…

Vorbesc la telefon și mă uit și eu pe peretele alb, unde nu văd nimic, așa că îmi întorc privirea spre Bebiță care mă privește țintă cu ochii rotunzi ca o monedă de 50 de bani, cu o privire plină de neîncredere și de tristețe.

-Cri, ai pățit ceva, mă întreabă interlocutoarea mea.

-Eu nu, dar cred că Bebiță înțelege absolut tot ce spun.

-Adică?

-Se uită la mine cu reproș, ca și cum ar ști că părinții lui plănuiesc o escapadă.

-Nu cred.

Bebiță mă privește vreme de vreo două, trei minute, fără să clipească și apoi se pune la somn.

*

Din jurnalul lui Bebiță: mămica mea ar trebui să găsească o soluție să mă ia cu motorul la mare.

Și asta cît mai curînd.

Și evident că știu tot ce se vorbește.

Ba chiar și ce se gîndește.

Honda_Hornet

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *