Părinți de Bebiță

Am citit zilele astea că părinții sînt acei oameni care se chinuie să-și învețe copilul să meargă și să vorbească, pentru a-i spune apoi să-și țină gura și să stea locului.

*

Părinții lui Bebiță sînt acei oameni care îl plimbau pentru prima oară pe pruncul Bebiță în căruciorul cel portocaliu montat total halandala, de stătea copilul cu spatele la noi și cu capul în jos și care părinți învîrt acum expert același cărucior 360 de grade, pentru ca Bebiță să adoarmă. Bebiță, (încă) actualul Vînt prin Plete (deși podoaba lui capilară e tot la stadiul de pufușor, dar ce contează?) nu prea mai are chef să doarmă, pentru că e deja mare.

Da. Suficient de mare cît să se uite țintă la copaci, la frunzele lor, pe care le privește minute bune fără să clipească. Suficient de mare cît să caște, să se frece la ochi, să se tragă de o ureche, dar să decidă (aidoma tatălui lui) că în viață somnul e cam pierdere de timp.

Bebiță a devenit Lușu Lușu și de la Bebelușu, dar mai ales de la Cățelușu, pentru că scoate limbuța lui rozalie în timp ce își ițește capul și zîmbește de mama focului, de îți vine să îi tocești pielea cu pupici d-ăia mari. Cîteodată limbuța lui e verde, de la pasta de avocado, despre care nu a decis încă dacă îi place sau nu. Mai avem oricum două zile de probă.

Bebiță continuă să tacă subit, cu ochii perfect rotunzi, aidoma monedelor de un dolar (de le-am găsit eu azi prin casă), în momentul în care dă cu ochii de vreun televizor. Te prinzi după vreo cîteva secunde că se holbează la imaginea de acolo, îl întorci în partea opusă, dar el dovedește o mobilitate extraordinară a gîtului deoarece și-l sucește continuînd să se holbeze… Închideți vă rog televizorul acela…

*

Părinții lui Bebiță sînt cei care dau acum sfaturi dacă li se cer (numai dacă li se cer) cu privire la cărucioare pentru nou născuți, posibile motive pentru care aceștia nu dorm și cei care constată că au apărut bebeluși mult mai mici decît Bebiță.

Da, dormim cu ușa de la dormitor deschisă (n-am înțeles pînă acum de ce dormeau ai mei așa, atunci cînd noi eram mici), da, încheiem o convorbire telefonică pentru că trebuie să-i facem baie, să-i dăm să mănînce și să-l punem pe Bebiță la somn, da, stăm vreo 2, 3 minute și ne uităm la el cum doarme, minunați de omulețul în miniatură care a răsărit în casa noastră, da, cărăm la cărucior, landou, bagaje, e drept, mai și bombănind vis-a-vis de treaba asta, dar o facem și o s-o facem pentru că sîntem părinți(i lui Bebiță).

*

Din jurnalul lui Bebiță: îi cresc mari. Pe zi ce trece îi cresc tot mai mari. 😉