Nedumerire: două persoane sînt împreună, formînd un cuplu. Dacă ea calcă strîmb, este o tipă de moravuri ușoare. Ca să mă exprim elegant. Dacă mai este și prinsă, este o tipă de moravuri ușoare lipsită de o bogată zestre neuronală. Ca să păstrez eleganța exprimării. Dacă el calcă strîmb, este bărbat. Dacă el calcă strîmb și nu e prins, e bărbat șmecher. De fapt, jmeker. Dacă el calcă strîmb și e prins, e iertat.
Și acum nedumerirea mea: care este logica în situația de mai sus?
Și mai am o nedumerire: care este funcționalitatea unui astfel de cuplu?
Sînt o sumedenie de bancuri pe tema parteneriatului. Unul auzit recent:
-Draga mea, vrei să avem un weekend minunat?
-Da.
-Atunci ne vedem luni.
Banc haios. Ceea ce nu mai e așa haios, este faptul că, de multe ori, parteneriatul chiar așa și este: o cușcă din care fiecare abia așteaptă să evadeze, o face sau nu, în măsura posibilităților (de evadare vorbim) și apoi revine spășit în cușcă, prefăcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic. Adică parteneriatul pare să fie un context care-ți asigură ascendentul asupra celuilalt, pe care să-l ghidonezi/ manevrezi, pardon, modelezi cum vrei tu. Ceea ce te provoacă un timp, după care te plictisește de moarte și, cu cît oficialul/ oficiala este mai docil/ docilă, cu atît găina vecină, pardon, a vecinului este mai grasă, mai frumoasă, mai apetisantă. Ca și cocoșul vecinului.
Frateeee, vorba nepoată-mii, de ce să stăm în situații din-ăstea? De frică? Din obișnuință? Din dependență? De ce să nu merităm ceva mai bun? De ce să alegem să nu merităm ceva mai bun?
Avem dreptul să ne asumăm cine sîntem și ce ne dorim. Dreptul și chiar obligația morală. Față de noi înșine, în primul rînd.
*
Din jurnalul lui Bebiță: Kindergarten.