Bebiță nu trebuie

Bebiță a trecut cu bine de aproape două săptămîni de chin cauzat de erupția dentară, timp în care mi s-a părut că e alt Bebiță. Slavă Domnului e din nou the Bebiță și acum mai plînge doar dacă vrea să doarmă și totuși nu e decis să facă acest lucru. Cum s-a întîmplat acum vreo două zile. Cînd l-am luat și l-am plimbat de mi s-a tocit talpa de spumă de la adidași, am învîrtit căruciorul, l-am sucit și răsucit, i-am cîntat nani nani, doar doar doarme. Nimic. La un moment dat, știind că mă înțelge, am oprit căruciorul, m-am apropiat de el și i-am șoptit imperativ: Bebiță, trebuie să faci nani! 

Răspunsul lui a fost unul cît se poate de prompt, a început să rîdă și dă-i și rîzi, pînă cînd i-a căzut suzeta din gură de atîta dixtracție. Dar de dormit, no way, Jose. Așa că am renunțat la disperarea de a-l determina să doarmă, ne-am continuat plimbarea, am ajuns acasă, i-am făcut băiță. Ei, bine și cine credeți că dormea tun, cu biberonul în gură, cu lumina aprinsă, cu mașina de spălat în funcțiune, cu zgomotul de afară, cu tot? Bebiță.

*

Din jurnalul lui Bebiță: mămica mea cea haioasă doarme. E plăcerea ei supremă să se bage la somn și să doarmă. A mea e să o mai trezesc noaptea din cînd în cînd, nu de alta dar să se bage iar la somn și iar să-i placă să doarmă. Tăticul meu – cel haios și el – e de multe ori obosit frînt și ar dormi și în picioare. Dar lui nu-i place să se bage la somn. Pe el nu prea îl mai trezesc, că nu-i fac nicio plăcere așa. Cît despre mine, Bebiță – pe mine mă amuză tare că trebuie. Trebuie să dorm, trebuie să mănînc, trebuie să stau în funduleț. Nu, domnule, nu trebuie. În viață nu trebuie nimic. Am zis.