După hohote de plîns, atacuri de panică, frică, frică, frică, după dimineți în care m-am trezit cu dureri, de parcă mi se aruncaseră pietre în cap întreaga noapte, o zi de rupere de ritm negativ și ….. motoooor! Nu din acela de filmat, ci din acela cu două roți.
Și nu mai contează durerile de cap, stocul de nurofen expres forte epuziat, nu mai contează nici măcar cocoana conducătoare de volkswagen care nu consideră că trebuie să dea prioritate atunci cînd intră de pe un drum secundar pe unul princiapl. Sau probabil că nu m-a văzut. Uf, atît de celebrul nu am văzut motocicleta… Dar, după cum spuneam, nu contează nici cocoana, pentru că reușesc să îmi văd de drum mai departe. Și e prea puțin timp ca să mă mai și enervez. Nu e timp decît de savurat. Atît.
Contează peisajul (o schimbare de ștafetă a verii tîrzii cu o promițătoare toamnă frumoasă), contează sentimentul de libertate și deconectare, contează faptul că aerul pare a-mi umple în sfîrșit plămînii și nu se mai oprește undeva la intrarea în piept, contează căldura și liniștea.
Curbe care fac deliciul motociclismului pe drumul către Tușnad, asfalt foarte bun, escortă de nădejde. Singura diferență față de perioadele în care mă urcam pe motor și aveam la dispoziție zile/ săptămîni exclusiv pentru această îndeletnicire, este ceea ce îmi cînt de mama focului în cască: “asta nu e viață,/ singur tot mereu/ vreau și eu o rață/ să-mi fie soață/ soț să-i fiu eu.” Din repertoriul de cîntece de masă ale lui Bebiță.
Dar dacă e ca Blondi să adapteze, atunci va spune: Asta da viață/ Pe motor mereu…
Ei, nu chiar mereu, pentru că acasă e iubirea și tura de hoinărit se încheie rapid, însă zîmbetul larg rămîne.
Din jurnalul lui Bebiță: fac pași hotărîți către motor. Merg în premergător. Le mai las timp alor mei să se perfecționeze.