Plec la cumpărat de mîncare pentru Bebiță, împreună cu dumnealui. Aranjați amîndoi, calmi și surîzători.
Ne întoarcem de la cumpărături amîndoi. Aranjată doar eu. De către Bebiță, care se vaită de mama focului, așa că trebuie să car 8 kile mișcătoare pe mîna dreaptă și să împing căruciorul de care este prinsă și o plasă de cumpărături, cu mîna stîngă.
Inutil să mai spun că plasa de cumpărături dezechilibrează căruciorul.
Inutil să mai spun că Bebiță se foiește și plînge cu lacrimi amare în brațe la mine.
Mă răcoresc parțial rugînd insistent o gașcă de adolescenți să se dea din drumul meu, mă răcoresc parțial cochetînd cu ideea de a-l plasa strict spre calmare pe Bebiță bătrînelului care îmi sugerează să duc invers căruciorul, pentru că îi vine soarele lui Bebiță în față și îl deranjează și soarele e prea puternic pentru el. Nu zău?
Ajung cu chiu cu vai acasă, arunc sandalele cu toc de damă bine ieșită la o plimbare agale și nu la o cursă contra cronometru cu greutăți. Bebiță mănîncă și doarme puțin, apoi se trezește și o ia de la capăt cu, să-i spunem, proasta dispoziție. Bad mood. E în bad mood, Bebiță. Nu vrea în pătuț, nu vrea pe jos, nu vrea în leagăn, nu vrea în brațe. Vrea să plîngă, să urle, să se scîncească. Îl îmbrac cu o bluză de trening cu Mickey Mouse ca să îmi pară mai simpatic și îl pun în mașină să facem cumpărăturile pe care nu le-am definitivat azi la prînz.
Evident că scaunul din mașină e un nou motiv de bad mood. Ha, ha, de ce nu mă mir. Ajungem în parcare la mall. Eu mă întreb (deși amu-i tardiv) dacă nu cumva maternitatea nu e pentru toată lumea. Dacă nu am fost aleasă din greșeală să întruchipez și rolul de mamă.
Mă dor brațele, picioarele, spatele, capul.
Aș vrea să fiu o cioară de pe macara și să n-am altă treabă decît să lansez – mă pardonați, măriile voastre – să lansez, așadar, excremente de la mare înălțime. Atît. Mă uit cu coada ochiului la Bebiță. Cred că și el vrea să fie tot o cioară, pentru că a tăcut și le privește pe ele, ciorile de pe macara, fascinat. A tăcut. E cuminte. Mă ignoră de-a dreptul. Iupiiii. Îmi vine să cra cra și mai multe nu. Acuma, nu știu dacă să-l mai dau jos din mașină sau să-l las acolo. Ce dulce tentație. Să-l las pe Bebițan în mașină. V-ați oripilat? Sau nu aveți copii, sau maternitatea este pentru dumneavoastră. Dar nu vă oripilați totuși. Mi-am pus marsupiul, am încărcat cele 8 kile de Bebiță la purtător și am purces la mall, să cumpărăm de mîncare.
La întoarcere, în timp ce mă lamentam de mama focului, Bebiță a adormit docil în scăunel. Cînd eram mai înfocată în imprecații, mă întorc spre el și îl văd cum mă privește țintă, de parcă ar spune: măi mămică măi…
*
Din jurnalul lui Bebiță: măi mămică măi…
Viata cu bebita e foarte frumoasa…:)
Mamica lui Bebita pare (usor) instabila, in rest totul e perfect. 🙂
esti zapacita, tu. am ras cu lacrimi la faza cu ciorile :))) as vrea sa fiu o cioara de pe macara. suna a titlu de carte 😉
cri, eu te admir. nu cred ca te ajuta la ceva, dar totusi iti zic.
ma gandeam, stii, peste cativa ani, cu nervii bine antrenati (si tu, si eu…), o sa iesim cu odraslele la un suc in the city, la un film cu chintesenta, la o “chestie”, dom’le. si ce fain o sa fie sa putem comunica cu dansii 🙂 nu? acum bebitanu vostru ar tot zice dar sa zicem sa nu-si gaseste cuvintele si de nervi, plange…
te pup, cri
Poezii
Romanian Voice
Dimitrie Bolintineanu Muma lui Ştefan cel Mare
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”
III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
asa mi-a venit :)))) te puuuuuuuuuuup
Da, Moni, si cind vor spune: mama mea e cea mai tare, cred ca vom lesina de emotie si placere si nothing else matters. 😉