Revelație grație lui Bebiță, boșiman mic și simpatic
Am tot spus că Bebiță se plictisește repede și nu are răbdare. Ca toți copiii, de altfel, am adăugat.
Azi am avut o revelație: nu Bebiță e cel care se plictisește și nu are răbdare. El nu se plictisește să plîngă, nu se plictisește să se joace cu lingoul, nu se plictisește să-l arunce pe Donald pe jos și apoi să-mi semnalizeze prin plîns să i-l ridic, nu se plictisește să stea treaz, deși se freacă la ochi și se trage de ureche, iar ochișorii lui rotunzi seamănă cu luna în al treilea pătrar, așezată orizontal.
Eu mă plictisesc. Eu mă plictisesc să i-l ridic pe Donald de jos de enșpe mii de ori, eu mă plictisesc să îl țin în brațe, în timp ce îl legăn, mă bălăngăn și fac aaaa și aaaa, pentru a-l constrînge/ sili/ determina să adoarmă, eu mă plictisesc să fac aceleași operațiuni mici de zeci, de sute, de mii de ori. Eu mă plictisesc. Eu nu am răbdare.
Bebiță e plin de prezență. El e acum și aici, în cea admirabilă și autentică trăire a clipei.
*
Din jurnalul lui Bebiță: de ce cred oamenii mari că nu au timp? Eu îl am pe tot.
