Cînd s-a trezit Bebiță într-o dimineață și a început să plîngă amarnic, am plecat năucă în bucătărie să îi fac laptele de la 6.30-7.00. Aruncînd o privire spre ceas, am văzut că era 2.00 și am lăsat-o mai ușor cu laptele.
Din jurnalul lui Bebiță: mămico, alarmă falsă!
*
Bebiță, în somn, trage un chiot, urmat de un hohot de plîns. Merg val vîrtej spre camera lui. În întunericul de pe hol dau cu laba piciorului de ligheanul cu apă, uitat acolo, de mă seacă la lingurică și mai că nu trag și eu un chiot ca al lui Bebiță, urmat de un hohot de plîns.
Din jurnalul lui Bebiță: Obstacole, nu mai lăsați părinți nesupravegheați în hol!
*
Bebiță, bolnăvior fiind, adoarme de prînz foarte greu. Trebuie legănat în brațe, în timp ce îi șoptesc gutural aaaaaa, pînă cînd simt că nu mai am suflu. Dar, dacă adoarme, merită să rămîn fără aer în plămîni. De obicei, îi trebuie și ceva în mînă cu care să se joace. Așa că îi introduc suzeta, care e legată de lanț. Cum Bebiță e deja mare, trage de lanț și își scoate suzeta din gură, după care, învîrte lanțul, asemenea unui lassou. Ocazie cu care îmi trîntește o suzetă în ochi. Nu îmi permit să întrerup incantația de aaaaa, deși tare aș mai rosti și niște cuvine obscene pe lîngă incantație. Îi bag din nou suzeta în gură și o desprind de pe lanț. Bebiță trage de lanț, suzeta îi rămîne în gură, dar el se crede în continuare un mic Winnetou așa că învîrte de zor lanțul care are la capăt o mașinută cu care se prinde de haină. Cu ocazia învîrtirii de lassou (am încercat să i-l iau cu binișorul din mînă, dar urletele lui m-au convins că n-are decît să facă pe indianul cît vrea), își trage o mașinuță peste ochi, de aruncă lassoul singur pe jos și plînge de mai mai să se înece. Suspectez că și puțin de nervi, nu doar de durere. Eu, aaaaa, în continuare. Cu lacrimi mari în ochi, Bebiță adoarme. Iupiiiiiii! Pardon, aaaaaaaaa.
Din jurnalul lui Bebiță: aaaaaaaaaa.
*
Bebiță cu roșu în gît este adus în miez de noapte în patul nostru. El e stăpînul, el e jupînul pe mai mult de jumătate de pat. Noi, părinții – modești – pe ce rămîne. Eu, cu urechea pîlnie, să aud cum respiră Bebiță. Liniște. Dau să adorm. Brusc, un sforăit de om mare, al tatălui lui Bebiță și un șuierat suspect. Încă adormită, stau să văd dacă nu cumva tăticul lui Bebiță sforăie pe două voci. Dă Doamne! Nu îmi dau seama, așa că, neajungînd să îl mișc puțin cu mîna, dat fiind Bebiță prezent între noi, îi dau discret un picior. Sforăitul continuă. Șuieratul așișderea. Nu vreau, dar trebuie. Îi dau un picior mai hotărît. Funcționează.
Tatăl lui Bebiță se trezește năuc:
– Ce e? Ce e?
-Sforăi, îi răspund eu în șoaptă. Și nu știu dacă și șuieri sau Bebiță face asta.
– Sforăi, că am încercat și să cînt, dar nu-mi iese.
Din jurnalul lui Bebiță: mămico, eu cînd vreau să șuier, șuier mai ceva ca un om mare. Ca să știi. Aseară l-am lăsat doar pe tăticu’. Se descurcă și singur.
