Biscuiții lui Bebiță

Și să vedeți cînd mama lui  Bebiță decide că biscuiții din comerț au prea multe componente nenaturale și se apleacă plină de rîvnă casnică asupra găsirii de rețete de biscuiți. D-ăia sănătoși.

Și iată-mă în bucătărie, înarmată cu făini integrale, banane, ulei din nucă de cocos și un lighean mare. Din componentele enumerate (mai puțin ligheanul, evident) iese un fel de aluat pe care îl întind cu sucitorul împrumutat (cui i-ar fi trecut prin cap faptul că îmi lipsește un sucitor din casă) și îl decupez în forme rotunde cu ajutorul unui pahar de vin roze. Formele le pun în tavă (am găsit tava de la cuptor cocoțată din vremuri imemoriale pe frigider) pe hîrtia de copt (tot împrumutată și ea. Trăiască vecinii! Vecină, nu îmi împrumuți și mie niște hîrtie de copt? Îmi trebuie pentru biscuiții lui Bebiță).

Și cînd te gîndești că, tot pe vremuri imemoriale, mergeam neapărat la cumpărături pentru că nu mai aveam rolă de staniol pentru narghilea.

Bun. Revenim. Formele sînt în tava și tava este în cuptorul care a fost încălzit în prealabil. Mi se încălzește și mie inima, pe măsură ce bucătăria se umple de mirosul de scorțișoară (și de data asta nu din vin fiert) și de banană.

După 15 minute fix, deschid cuptorul, scot tava care miroase admirabil și îmi privesc opera de arta. Extraordinară!

Biscuiții sînt puțin rumeniți și miros irezistibil. Să îi gustăm. Hmmm. Pauză.

Era gata gata să mă declar maestru bucătar cofetar. Biscuiții mei (adică ai lui Bebiță) sînt cei mai cei. Au un singur inconvenient. Nu pot fi mîncați. Nu, nu de el, că el n-are dinți. Dar nici măcar de mine. Care am. Dinți zdraveni. Pentru că biscuiții sînt beton, beton armat. Cum am făcut și formele cam subțiri, se pare că au rezultat biscuiți foi de tablă, extrem de rezistenți la orice încercare de rupere. I-am vîrît în pungă de nailon, că cică se vor înmuia. Aiurea. Am aruncat unul în ceașca de cafea, știind că lichidul cel fierbinte va dezintegra foaia de tablă cu aromă de banană și scorțișoară în ceva cît de cît comestibil. Am așteptat, mi-am savurat cafeaua. În final, am dat de obiectul cu pricina pe fundul ceștii. Și m-am simțit ca de sărbătorile de iarnă, cînd se cînta Sorcova: ta-re ca pia-tra! Nici măcar zeama cea fierbinte nu l-a înmuiat.

În final, tehnica a avut ultimul cuvînt și Bebiță a căpătat acces la minunățiile gastronomice ale mămicii lui. Biscuiții au fost trecuți prin mixer-blender și au fost forțați să se dezintegreze. Cîteva bucăți s-au menținut integre, dar, în rest, praful s-a ales de ei. Praful cu aromă de scorțișoară și banană, pe care l-am amestecat apoi cu mere fierte. Bebiță a ras tot.

*

Din jurnalul lui Bebiță: astăzi am studiat eufemismul: biscuiții făcuți de mămica mea cea simpatică au fost crocanți. :)))

Și ce-mi place mie cel mai mult la mămica, este că nu renunță ușor. Eu, în locul dumneai, aș fi păstrat biscuiții pe post de cristale (bine, mineralo-cristale).