Probleme cu somnul, Gogule. Bebiță iar nu vrea să se hodinească, așa, ca orice bebeluș care (se) respectă (pe sine însuși).
(Sau respectă voia părinților?) 😛
După ce devine un fel de zombi, pentru că a sărit zdravăn de intervalul de somn, decid să intervin energic. Adică să iau perpetuum mobile numit Bebiță în brațe și să încep cu bîțîială arhicunoscută. Doar că, spre deosebire de urlete, țipete, mîrîituri și cîrîituri obișnuite, Bebiță este mult mai vehement de data asta, drept pentru care începe să urle din toți rărunchii, în timp ce se și colorează la față, închide ochii și lacrimile îi curg șiroaie. Plus că pare să nu îi mai ajungă nici aerul, de patima cu care se jelește. Asta ca să nu mai spun nimic de zgîrieturile care îmi lasă dîre roșii pigmentate cu mov.
Pe cine să mai ții în brațe, forțînd la somn? Mai bine nu-mi forțez eu norocul, pentru că vecinii s-ar putea să cheme protecția copilului, Bebiță urlînd de parcă ar fi tranșat. Așa că mă resemnez/ conformez și îl ridic din poziția orizontală în poziția verticală.
Urletele dispar ca prin senin, Bebiță oftează (ceva de genul: hai că s-a prins pînă la urmă și mama!), culoarea îi revine la normal, respirația de asemenea, singure lacrimile mai au de parcurs un pic din traseul lor pînă sub bărbie. Renunț la somnul lui Bebiță. Îi întind păturica pe covor, îl pun acolo și el îmi trage unul din zîmbetele lui care îi cuprind toată față și i-o luminează ca pe o lună plină. Ceva de genul: te-am făcut, mămico!
*
Din jurnalul lui Bebiță: te-am făcut, mămico! 🙂 Bebiță nu doarme.
