Hai cu spanacu’!

Bebiță are tupeu, nu glumă. Cum s-a decis el plin de curaj să vină la mămica lui care este înnebunită să stea locului în casă (ha!)

și mai ales în bucătărie (ha!ha!),

care este o gospodină desăvîrșită (ha!ha!ha!)

și nu își dorește neam să plec din perimetrul familiar al casei/ blocului/ cartierului. (ha!ha!ha!ha!).

Și iat-o pe mămica lui cea (mai) cuminte, spălînd în diverse ape spanacul, fierbîndu-l în apa clocotită și apoi făcînd rîntașul (frățioare, n-aș fi crezut că voi avea nevoie de dex atunci cînd voi lectura o carte de bucate). De fapt, n-am făcut nicio prăjeală (cam așa ceva cică ar fi rîntașul ăsta), ci un sos creativ cu unt, cîțiva fulgi de făină și lapte. Am tocat apoi spanacul pe un fund de plastic, în timp ce apa din el se scurge nonșalantă pe mobilă și apoi pe parchet și Bebiță mă privea cu ochii țintă. Iar eu mai mestecam între timp și semicocoloașele la care să le spunem sos fantezie. Și apoi am luat spanacul tocat și l-am adăugat în sos și am mestecat și mestecat și răsmestecat. Și ce dacă s-a prins și am frecat apoi la oală cu buretele ăla de sîrmă de mi-au ieșit ochii. I-am făcut lui Bebiță spanac. Da, da, primul spanac din viața mea. Și Bebiță cel curajos l-a mîncat cu poftă.

Mă face pe mine un piure de spanac?

*

Din jurnalul lui Bebiță: mama e numai una! Și face cel mai bun spanac.