Stăteam și zîmbeam și eu cu gura pînă la urechi, aidoma lui Bebiță. Care Bebiță cică ar semăna cu mine la hlizeală (bine, Bebiță!) și la ten (din spusele tăticului lui Bebiță: aoleu, o să spună copiii la școală că le-a furat telefonul!). (Nota 4, tăticul lui Bebiță!) 😛
Dincolo de tenul mai spre ciocolată și de rîsul mult mai colorat decît tenul și dincolo de problemele imaginare ale unui viitor aflat evident, mai încolo, mă gîndeam că nu vreau să meargă mai repede, să vorbească mai repede, să-i iasă dinții mai repede (azi m-a mușcat micul Colț Alb). Nu. Nu vreau decît să savurez furia ciocolatie, care deja lovește la temelia pereților și plînge de mama focului că nu-i dau petul de 5 litri pe care nu-l mai aruncă pe jos, ci cu care îmi dă zdravăn în cap. (Dragă Bebiță, te rog să îți păstrezi palmele pentru tine, cînd știi tu că ești gata să adormi. Inclusiv palmele … cu bidonul. :P). Nu vreau decît să mă bucur de ochișorii ghiduși, de buzele rotunjite sub forma unui ou și de rîsul gîlgîit cînd ne jucăm de-a v-ați ascunselea sau cînd îi dansez să îl distrez, pînă cînd se răcește supițica de văcuță.
Acum și Aici.
Ceea ce și fac.
*
Din jurnalul lui Bebiță: bine că am potolit-o. Că deja îmi trasa cariere la operă și mai știu eu unde. Și bine că a realizat chintesența vieții: hic et nunc. Adică să fugă după mine prin casă, domnule! Chiar dacă n-are cum să mă prindă.
Și să îmi dea bidonul înapoi.
Cît despre pereți, eram doar curios să văd ce tip de colțar este la perete. Colțar metalic, am văzut.
