Bebiță se trage de urechi, își dă cu seriozitate si consecvență palme zdravene peste tîmplă și frunte. Adică îi este somn. Trag draperiile, îmi încordez mușchii (bicepșii, tricepșii), mă așez ferm pe picioare gata de a începe legănatul, anticipez durerea de spate (dar asta e viața! Acum vreo 2, 3 ani mă durea spatele la fel de rău de la foarte mult mers pe motor :p) și îl iau pe Bebiță în brațe. Dau să încep și vocalizele de rigoare, îl mișc de două ori din stînga în dreapta, mă uit la limbile ceasului să văd cît va dura această nouă sesiune de adormit și constat cu stupoare că Bebiță doarme?!?!
Încetez legănatul, gîndindu-mă că sigur se va trezi. Nimic.
Îl așez cu grijă în pat. Doarme tun.
Să fi trecut direct la faza de simulare?
Mă gîndesc să îl scutur de umăr si să-i zic: Bebiță, trezește-te puțin să-mi spui dacă ai adormit de-adevăratelea. Dar mă abțin.
Și mai doarme și neîntrerupt o oră.
*
Din jurnalul lui Bebiță: ce simpatică era mămica mea, scuipîndu-și în palme (vorba vine) și pregătindu-se de mai bine de trei sferturi de oră de legănat, pentru un somnic de-al meu de maxim o jumătate de oră. :))))
