Bebiță, proaspăt trezit din somn într-un hohot de plîns, capătă o dispoziție destul de proastă, devenind scîncit, nevrînd nici în brațe, nici în mergătorul botezat Bebe-mobil, nici în pat, nici călare, nici pe jos. Nicicum, de fapt. Pare totuși să-și manifeste preferința pentru tăticul lui, drept pentru care parcă ar sta mai degrabă la el în brațe sau, oricum, după el. Eu mă arăt matură și, da, eficientă, strîngînd rufele uscate și sortîndu-le pentru a le așeza în dulap. Stăm toți trei în camera lui Bebiță. La un moment dat, tatăl lui Bebiță este sunat, încearcă să vorbească la telefon, dar, cu chiotele de indian nu este posibil, așa că se ridică de pe fotoliu și merge către dormitorul nostru. Bebiță, zis și Omidă, pentru că se deplasează cu rapiditate în patru labe, pleacă în urmărire. Odată ajuns în dormitor, tatăl lui Bebiță închide ușa. Omiduța reușise să parcurgă jumătate din lungimea holului,cînd constată că tăticul lui a dispărut din vedere și a închis și ușa, moment în care face stînga împrejur către camera lui, punîndu-se pe un plîns de mai că rămîne fără aer. Iau Omiduța în brațe, lacrimile îi curg șiroaie și parcă întreabă cum de a putut tatăl lui să-i facă una ca asta? Că doar el a mers cît a putut de repede.
La auzul hohotelor amarnice, tatăl lui Bebiță deschide ușa dormitorului și mă întreabă unde s-a lovit. Puțin în orgoliu. 🙂
*
Tatăl lui Bebiță doarme și visează o casă bîntuită. Coșmarul e atît de real și de autentic, cu atît mai mult cu cît se aude, în vis, și un țipăt furibund, tocmai bun pentru a-ți băga complet frica în oase. Trezit de intensitatea urletului, tatăl lui Bebiță își dă seama că totul a fost un coșmar, cu excepția țipătului care continuă și în starea de trezire, așadar, este pe bune și e al lui Bebiță. Totuși, decide că cel mai bine este să nu părăsească tocmai acum confortul patului, (nu poți ști niciodată ce-i cu spiritele care bîntuie) și mă trezește să merg eu la Bebiță.
*
Bebiță este sub formă de Omidă simpatică peste tot prin casă, dar cel mai mult îi place în sufragerie să umble la bufărul, subbufărul sau cum i-o fi spunînd aparaturii profesionale de sunet, de care tăticul lui e foarte mîndru. (De fapt îi spune woofer și subwoofer, am fost informată.) Bebiță îi împărtășește mîndria, drept pentru care butonează frenetic, reușind să pornească fără probleme aparatul cu pricina, pe care se pune apoi să-l și regleze de zor, spre disperarea tatălui lui, care decide: gata, montăm ușă la sufragerie.
Mie îmi trece prin cap cum m-am trezit acum cîteva luni că vreau să dau drumul la televizor și m-am simțit complexată privind neajutorată la cele 3 (trei) telecomenzi diferite, înșirate frumos pe masă. La ce ți-ar trebui TREI telecomenzi să pornești un amărît (vorba vine) de televizor? Ei, bine, deja de cînd era de vreo 6 luni, Bebiță a înșfăcat exact telecomanda care trebuia și a pornit fără nicio dificultate televizorul.
Ce ar mai fi de spus, în afară de: Da, montăm ușă în sufragerie.
*
Din jurnalul lui Bebiță: asta numesc ei tehnologie de vîrf? LED Sony 4k de 123 de cm și subwoofer Kenwood activ? Păi asta-i tehnologie de bebeluși. Stai să vezi ce va urma.
Și, apropo de chestia cu montatul de ușă la sufragerie, sper să se mai gîndească.
Le-am transmis foarte clar treaba asta ieri, cînd am deschis ușa de la biroul mămicii mele.
Mami, tati, sînteți tare simpatici și vă iubesc! 🙂