Tu, ca tu, dar cine sînt eu?
*
Parcurgînd lectura incitantă a cărții psihoterapeutului Yalom – Soluția Schopenhauer, am regăsit o idee care îmi este foarte dragă. Yalom spune că primul pas spre o terapie reușită, de fapt, primul pas spre a porni terapia, este să ne asumăm responsabilitatea. Să nu cedăm impulsului atît de convenabil și de aproape de noi de a găsi vină și responsabilitate exclusiv în exterior, ci de a vedea exact unde ne situăm noi și ce facem/ nu facem noi.
Acesta este exact lucrul pe care noi nu îl facem. Noi analizăm, judecăm, raportăm, criticăm tot ce se întîmplă la lucruri/ persoane din afară. Și nu la noi. Sau în ultimul rînd la noi. Dacă ajungem pînă la acel ultim rînd.
Iar asumarea aceasta presupune o altă condiție cu care noi nu sîntem obișnuiți și anume aceea de a fi onești. De a ne uita în străfundul sufletului/ conștiinței noastre și a vedea de-adevăratelea cine sîntem, ce vrem, de ce facem anmite lucruri. Onestitatea care ne este necesară nu ni se predă la nicio școală, nu o regăsim nici în societate și, de multe ori, nici chiar în familie. Ne conformăm de-a lungul vieții, aidoma unor mielușei și, mai apoi, oi simpatice, anumitor trenduri/ modele, care, de cele mai multe ori nici măcar nu sînt ale noastre. Să fii cel mai bun, să fii premiant, să ai un job care este la modă, să cîștigi bani, să ai o casă sau mai multe, o mașină, sau mai multe. Eventual să te căsătorești – că cică ăsta ar fi mersul lucurilor, să faci și copii. Acesta fiind un deziderat de bază al omului: creșteți și vă înmulțiți!
Dar ce vrem noi cu adevărat din toate aceste lucruri? Cum ne raportăm noi personal la ele? Ce se întîmplă dacă ne oprim puțin pe potecuță și ne propunem să depășim condiția de oaie simpatică? Fiind complet onești cu noi înșine, cu riscul de a scoate la iveală lucruri care nu sînt din cele mai plăcute?
Și mă mai gîndeam azi la ceva, în timp ce picăturile de ochi cu efect de dilatare a pupilei făceau ca vederea mea să fie total aproximativă: cum anume ar fi să nu mai vedem? Cîte din preocupările noastre s-ar evapora pur și simplu? Ce ar conta atunci? Ce contează de-adevăratelea?
*
Din jurnalul lui Bebiță: sînt curios ce idei îi vor plăcea mămicii mele simatice atunci cînd va începe să îmi citească povești. 🙂
