Bebiță merge în 4 labe cu viteza luminii și țintește tot ce se cheamă întrerupător și/ sau priză.
– Bebiță, nu e voie, îi spun.
Bebiță pare să nu mă audă.
-Bebiță, nu e voie! introduc eu o notă mult mai severă în glas.
Nimic.
-Bebiță!!
Degeaba. Îl iau de la priză și el începe să se zvîrcolească în brațele mele, dînd din ambele picioare în același timp. Mă gîndesc la faptul că va fi un înotător extrem de bun la stilul fluture. De ținut minte pentru cînd vom merge la piscină. După cîteva secunde în care îi explic frumos că nu are voie să pună mîna la prize, pentru că este foarte periculos, îl las jos. Se uită țintă la mine, eu îi zîmbesc, el țîșnește către priză. Glasul meu îl oprește:
-Bebiță, nu e voie!
Rămîne cu mîna suspendată în aer și apoi începe să se revolte în bebelușeasca lui, țipînd din toți rărunchii (și mai țineți minte de ce v-am spus despre plămînii lui și despre calitățile vocale incontenstabile de viitor prim solist de operă) dar eu rămîn fermă pe poziții și îi spun din nou că nu e voie! Revoltat la culme, părăsește tentația numită priză. expirînd zgomotos aerul prin buzele rotunjite a bosumflare supremă.
*
Din jurnalul lui Bebiță: hmmm, dacă mai aud multe nu-uri din ăstea, cred că mă fac electrician. Nu prim solist și nici înotător.