Meditez la conceptul de vină. Vorba manelei: cine-o fi de vină? cine-o fi greșit? Ne consumăm prea mult timp și energie căutînd vina și vinovatul și vrînd să îl facem să plătească. Din punctul meu de vedere nu ajungem prea departe așa. Într-o situație de unu la unu e clar că nu se poate ca unul să fie vinovat sută la sută și celălalt nevinovat sută la sută. Lucrurile nu sînt atît de tranșante în viață. Lucrurile sînt mult mai nuanțate. Psihologia ne învață că victima își atrage agresorul, avînd imensă nevoie de el, pentru a-și consolida statutul de victimă.
Atenție, nu susțin fuga de responsabilitate, ci doar aș opta pentru mutarea centrului de greutate într-o astfel de situație de la vina/ responsabilitatea unuia sau altuia la soluții. (Tot eficiența asta, bat-o vina!) E de dorit ca fiecare să se analizeze, să își stabilească partea de responsabilitate și apoi să decidă ce poate face el în situația respectivă. Soluțiile sînt singurele care pot dezamorsa conflictele, nu vînarea de vrăjitoare. Sau de vînt. 🙂
Ei, bine, dacă am făcut tot de ținea de noi și totuși lucrurile nu s-au îmbunătățit, din nou, nu consider că e vorba de vină, ci de incompatibilitate.
Faptul că îmi iau chitara și plec, nu înseamnă că nu te iubesc.
Așa cum faptul că rămîn și îți cînt în strună, fără a crede vreo secundă în calitățile mele … artistice (adică de mare cîntăreț în strună), nu înseamnă că te iubesc la nebunie…
