Ne avem doar pe noi înșine.
N-am zis-o eu, a zis-o o prietenă mult mai experimentată decît mine. 🙂
Dar subscriu din tot sufletul. Există în decursul vieții multe persoane absolut însemnate pentru noi, dar noi ne avem, de la început pînă la sfîrșit, doar pe noi. A trăi pentru ceilalți pare o datorie nobilă, dar eu aș echivala-o mai degrabă cu o fugă. De tine. De cine ești. De ce vrei. De ce crezi. De unde vrei să ajungi. În viață este exact ca în avion. În situații de urgență, cui pui mai întîi masca de oxigen: mamei, copilului, iubitei/ iubitului?
Exact. Ție. Pentru că atunci cînd tu ești bine, te poți asigura și de binele celor din jurul tău.
A trăi în compromis, a năzui spre lucruri pe care ți le setezi ca fiind imposibile, a te simți lezat, îngrădit, frustrat, nefericit, reprezintă prea des o alegere, dar este o alegere a omului învățat să fie umil, să fie supus, să fie sclav. Ne avem doar pe noi înșine. Dăm socoteală sufletului nostru. Cum (ni) l-am împlinit?
Nu spun prin asta că trebuie să călcăm pe cadavrele celorlalți. Nu spun să trăim fără morală și decență. Spun doar să avem curajul să căutăm în sufletul nostru cine sîntem și ce ne împlinește și să mergem pe acel drum.
*
Mă gîndeam de ce am simțit cea mai faină senzație în timp ce coboram cu Bebiță pe schiuri din Postăvaru.
Pentru că a fost o aroganță. 🙂 Pentru că dacă era să întreb în stînga și în dreapta dacă să-l iau cu mine pe schiuri, mi s-ar fi spus să fiu rezonabilă și responsabilă și stau pe …. schiurile mele. Că poate să răcească sau pot eu să cad cu el sau să intre cineva în noi sau sau sau…
Dar eu știam că vreau să-l iau la schi și că pot să fac acest lucru și îl voi face. Libertatea de a coborî împreună agale pe pîrtie a avut cel mai bun gust.
*
Din jurnalul lui Bebiță: mămica și tăticul meu sînt încă începători. Ei au nevoie de schiuri ca să coboare pe pîrtie. Eu n-am nevoie. Dar tot mi-a făcut plăcere să merg în ritmul lor. Liberi și împreună.
