… cine rîde treaz prin dormitoare…
Și se trezește Bebiță puțin mai tîrziu de miezul nopții, pentru că are nasul înfundat și nu poate să respire. Și plînge de mama focului. Pune-i ser în nas, bagă aspiratorul cel nesilențios în funcțiune (cînd am cumpărat aspiratorul, eu am vrut să fie mai ales ușor, pentru că eram în perioada de dureri de spate crunte, iar tatăl lui Bebiță a insistat să fie mai ales silențios. În final, cum nu te contrazici cu o proaspătă mămică, suferind de o gravă depresie de după naștere, avem un aspirator ușurel tare și zgomotos rău. Ceea ce îl sperie pe Bebiță…), dă-i o seringă de Panadol.
În final, după vreo jumătate de oră, Bebiță se calmează, începe să respire mult mai bine și … este foarte treaz. Dă-i cu legănatul, pusul în pat, șșșș-ul și aaaa-ul clasice. Nici urmă de somn. Așa că, pe la unu și ceva, Bebiță este adus în dormitorul nostru, unde escaladează patul, tăblia de la pat, bate din palme, cîntă lala, fericit nevoie mare.
Dar nu doarme. Bei-bi-ță… E noapte afară!
Într-un final, așezat cu capul la picioarele noastre, peste plapumă, ne jucăm ce ne jucăm, eu făcîndu-mă că îi mănînc talpa, el rîzînd ca de o glumă bună, adoarme. Stau vreo 5 minute și apoi vorbim cum să îl transportăm în camera lui. Mie îmi vine ideea să îl cărăm cu plapuma. Ne dăm ușurel jos din pat, eu mă duc spre el, moment în care Bebiță deschide larg ochii, își duce mînuța la gură și începe să rîdă în hohote.
*
Din jurnalul lui Bebiță: ce v-am păcălit. Credeați că dorm?
Ps. Pe la două jumătate l-a păcălit și pe el somnul…