Acum mulți ani, cîndva prin copilăria noastră, tataie stătea de vorbă peste gard cu unchiul Jan și amîndoi așteptau cuminți plecarea. La început am crezut că e vorba de plecarea la tîrgul de la Pîrscov. Apoi am înțeles că e vorba de altceva.
A plecat unchiul, a plecat tataie și a rămas mamaie în gospodăria odinioară plină de viață, de muncă și de vervă, de găini, cocoși, puișori, rațe, capre, oi, pomi fructiferi, struguri… A rămas să aștepte și ea. Gospodăria s-a golit și a fost atinsă de bătrînețe.
Mamaie stătea la canapea la stradă cu Florentin, cățelul și cei doi pisoi, ne petrecea de la gard, ne ruga să nu ne grăbim așa tare și să stăm mai mult. Dacă nu acum, măcar data viitoare.
Acum a plecat și mamaie. Am dus-o lîngă tataie, într-o zi frumoasă, cu soare mult, cu lumină. A lăsat bastonul, bătrînețea, grijile, singurătatea și acum plutește în lumină, cum știu sigur că făcea odinioară la horă.
– Cine-i acolo?
– Io.
– Care io?
– Cum care io? IO!
– Tu ești, Creștina?
– Da, mamaie. Eu sînt.
Drum bun, în lumină, mămăițule! Dumnezeu să te odihnească!
Condoleanțe, Cri. Am vorbit și cu Aurel, era nedumerit de unde știm. Dumnezeu s-o odihnească.
Multumim, Anca.