Domnul Bebiță este zis și Pișcoțel de ceva timp. Vă amintiți cînd era Indianul, Mărțișorul și chiar Boșimanul, nu? 🙂 Ei, bine, Pișcoțel a descoperit de vreo săptămână căpșunile. Nu cele românești, încă, ci doar cele de Grecia, dar este la fel de amator de ele ca și mămica lui. Așa că, dacă apucă să vadă vreo căpșună, degeaba mă mai chinui să îl hrănesc cu altceva. Și, mai mult de atât, miroase adorabil a căpșuni, pentru că nu i le poți băga tu în guriță, ci e musai să se servească singur singurel cu ele, să le zdrobșească, să se umple de zeamă și pe el și pe cei care sînt în apropierea lui. Așadar, Bebiță este mai nou supranumit Pișcoțel Căpșunică. Noaptea, cînd merg să mă minunez de păpușelul care doarme dezvelit și cu picioarele trecute prin gratiile de la pat, miroase în camera lui a caramel și a zahăr ars. Totuși, să rămînem doar la Bebiță Pișcoțel Căpșunică.
*
Din jurnalul mămicii lui Bebiță: apropo de alinturile lui Bebiță, cu cît citești mai multă literatură de specialitate, cu atît te înfricoșezi mai mult de meseria de părinte, în sensul în care e de dorit să nu îi spui copilului tău iepuraș, porcușor de Guineea, rățușcă etc etc etc, pentru că îi poți transmite ideea asocierii lui cu un animal.
De asemenea, nu e bine nici să folosești pluralul atunci cînd te referi strict la acțiunile lui: noi mîncăm acum, noi mergem deja, noi vorbim, pentru că îi poți crea o dependență nedorită de tine și apoi o greutate a individualizării. Nu trebuie să îi interzici, dar nici nu trebuie să îl lași să facă tot ce vrea, nu trebuie să ridici vocea la el, pentru că îl vei traumatiza, nu trebuie să îl cerți, decît într-un mod foarte deștept…
Frățioare, păi nu degeaba ziceam eu că mi-e frică de Bebiță, să nu mă lăsați singură cu el. Dacă trebuie să îmi supraveghez orice mișcare, orice gest, orice cuvînt și orice gînd, dacă nu am voie să fiu niciun pic mai puțin decît perfectă, atunci, mă scuzați, dar am pus-o! Artistic am pus-o!
Eu cred că evoluăm în același timp, fiecare pentru el și pe palierul lui, părintele și copilul. Eu cred că vom țipa ca și el, ba poate mult mai tare, vom trînti, vom greși, îl vom face pe copil porcușor de Guineea și chiar mai mult de atît, probabil și el pe noi, pentru că sîntem umani și, implicit, imperfecți.
Trebuie doar să avem curajul de a ne asuma, de a cere iertare și de a iubi nemăsurat. Și atît!
*
Din jurnalul lui Bebiță: cîtă vreme eram mai mic, mama mea era un cangur. Și mă căra în marsupiu. Acum, că am mai crescut, e uneori o ursoaică. O ursoaică Panda care trebuie să îl țină pe ursuleț agățat de ea. Ursulețul fiind Bebiță. adică eu. E vreo problemă că mă refer la mine folosind persoana a treia? Nu e, știu. Experimentez disocierea. 😛 Și sînt și omidă și pinguin și rățușcă și mai ales lipitoare. Da, da, cînd apare tăticul meu sînt o micuță și dulcică foc lipitoare. Și tati este un doberman. E suplu, aleargă repede și păzește casa. 😉