Vorbind tăticul lui Bebiță cu un alt tătic, i-a spus acestuia din urmă cum că micuții sînt foarte rezistenți, mult mai rezistenți decît credem noi. Așa că ne-a apucat rememorarea.
Cum am căzut eu de pe fotoliul de alăptat și m-am lungi-lățit cu Bebiță atașat de sîn și Bebiță nici măcar nu s-a trezit.
Cum a luat tăticul lui Bebiță o curbă mai vijelioasă și apoi am auzit un scîncet mai altfel decît de obicei și cînd ne-am întors spre Bebiță acesta se rostogolise din scoică și căzuse într-o pungă.
Cum l-a ridicat tăticul lui Bebiță pe acesta în brațe și îl arunca în aer și Bebiță zîmbărea tare. Că atunci abia ce învățase să zîmbărească, nu ca acum, cînd știe să rîdă gîlgîit și să facă Ha! Haha! Și, la un moment dat, îl ridică în aer, neținînd cont de placajul din lemn care este ca o boltă între holuri și îl dă cu capul cu toată forța ridicării de acel placaj, de se aude ca un zgomot de dop de șampanie scos înfundat și iese praf din placaj. Bebiță se pune pe răcnit și nouă ni se înmoaie picioarele. Iar tăticul lui Bebiță a recunoscut cînd s-a mai calmat, că tare ar fi vrut să își tragă una în cap sau, și mai bine, altundeva… De nervi, de frică, de disperare.
În final, în afară de efectul de scuturare a bolții lemnoase cu pricina, totul a fost bine.
Cum am rămas eu cu un Bebiță obosit de nu se mai ținea pe picioare (că asta e recentă rău) și meșteream ceva pe masă sub formă de gospodăreală. Și cade Bebiță (ceea ce era absolut previzibil dat fiind cît de obosit era) și dă să se ridice plîngînd și cînd mă uit la el văd cum îi este gurița plină de sînge. Dau să mă panichez de moarte. Dar nu îmi permit, pentru că eram singurul adult din casă, celălalt fiind plecat pînă la Billa să ia o pîine și lăsîndu-și (culmea!) telefonul acasă. Așa că îl iau pe Bebiță și fug la baie, mă gîndesc dacă să mi se facă rău cînd văd tot sîngele ăla pe Bebiță și apoi și pe mine, că îl țin strîns în brațe. Dau drumul la apă și nu văd nicio rană deschisă pe fața lui. Nu și-a spart nasul, nici buza și nici aracada. De unde curge atîta sînge? Dau cu apă rece și mă întreb cum aș arăta leșinată într-o baltă de sînge de la Bebiță. Dar nu e timp de asemenea slăbiciuni. În final, sîngerarea pare să se diminueze. Cînd, după un sfert de oră (dat fiind faptul că la Billa e un val de casiere noi și te uită Domnul la coadă), tăticul lui Bebiță apare, Bebiță stă în fund și se joacă pe covorul din bucătărie.
Misterul l-am deslușit total a doua zi: a căzut, s-a lovit cu barba de parchet, dințișorii de jos i-au străpuns gingia din spatele dințișorilor de sus și de aici rîul (mie mi s-a părut atunci chiar fluviu) de sînge.
*
Din jurnalul părinților lui Bebiță: genială este rezistența și puterea lor de a nu se ancora de trecut și de a zîmbi încrezători, în ciuda semnelor din bărbiță…
*
Din jurnalul lui Bebiță: părinții mei sînt foarte fragili. Mult mai fragili decît își dau ei seama. Mămica dă să leșine, tăticul dă să se mutileze. E mult de lucru la/ cu ei, să-și descopere forța de părinți și să se încreadă în ea. Dar eu am și timp și răbdare. 🙂
