Cu Bebiță la Fish for Life. Să ciugulim niște icre și să înfulecăm un crap la grătar. În tihnă.
Ha! Haha! Asta a spus Bebiță drept replică la tihnă. Pentru că am intrat în restaurant și el nu a vrut. Ce anume nu a vrut? Nimic nu a vrut. Nu a vrut și pace. Nici în brațe, nici pe jos, nici pe scaunul de copii mici, nici pe cele de oameni mari. În final, l-am îndesat cumva în scăunel și i-am desfăcut iaurtul pe care trebuia să îl consume, pentru a-i putea da siropul de tuse după masă. N-a vrut iaurt sau, cel puțin, n-a vrut de la mine. A vrut să-și ia singur cu lingurița cantități însemnate din fluidul rozaliu, care s-a prelins pe fața de masă, pe scaunul de copii, pe hainele lui, pe fața lui. Cînd am încercat să opresc răspîndirea iaurtului, m-am pomenit cu o parte și pe rochia mea.
Cîtă vreme a tapițat tot cu iaurt, Bebiță a fost mai liniștit. M-am neliniștit eu însă, nu atît pentru munca lui de decorator, ci, mai ales, pentru că trebuia să mănînce ceva ca să îi pot da siropul. (Și să nu mai avem surpriza unor crîncene dureri de stomac, dureri ce l-au chinuit acum două seri, după ce i-am dat Eurespal, care Eurespal a fost catapultat de la etajul 5 pe acoperișul fostei fabrici de pîine, la 1 noaptea, de către tatăl lui Bebiță).
Degeaba am încercat să îi dau iaurt. Bebiță era în plină campanie de: spune Nu iaurtului!
În disperare de cauză, cu majoritatea clienților din restaurant holbîndu-se la Bebiță Indianul, tatăl lui Bebiță a apelat la ingrata armă secretă și a pus filmulețul cu un motan cît un pisoi. Bebiță a tăcut vreo 2 minute, timp în care a înfipt feliile de pîine prăjită în furculiță, l-a servit pe motanul de pe telefon și apoi s-a plictisit. Iar. Dar nu plictis liniștit și discret. Nu. Plictis cu extrem de mult nerv. Și cu răsuceli. Și cu vreau în brațe, nu vreau în brațe, vreau bețele și șervețelele de la bar, nu vreau unu sau două, ci le vreau pe toate. Și uite așa, degețelele lui grăsulii și rozalii de la iaurt au luat la pipăit toate paiele din stativul de pe bar.
Au mai plecat din clienți, am consumat și noi crapul printre alergături, opinteli, zmuceli și chiote și apoi am plecat acasă. Victorioși. Dublu victorioși. Că nu ne-a bătut nimeni. Nici pe noi, nici pe Bebiță. 😛 Și că, mîncînd ceva pîine prăjită, i-am dat apoi și siropul.
*
Din jurnalul lui Bebiță: și era un tăpșan fain afară și erau bibilici și saltele pe care mama se apăsa cu mîinile și eu eram ridicat în aer și mă distram la culme. Plus că și mămicii mele îi plăcuse la nebunie să alerge cu lingurița de sirop prin sînul naturii; eu cred că mai avea puțin și ar fi chiuit și ea de bucurie…
