Mă trezesc năucă din somn și merg la Bebiță. Care s-a trezit și dumnealui, el deloc năuc, ci cu mult chef de a patrula prin casă. Și asta nu ar fi nicio problemă dar 1. el vrea să patruleze prin casă în timp ce mă ține strîns de mînă (nici asta nu ar fi nicio problemă), 2. este 6.30 dimineața și 3. ieri s-a trezit la 6.00. Acuma, știu că persoanele matinale vor reciti rîndurile de mai sus, încercînd să vadă unde e problema. (Și iată cum am folosit cuvîntul problemă de 3 ori în primele 3 rînduri…). Problema nu e la Bebiță, bine, este el puțin răcit, cu ceva tuse dar absolut nimic grav. PROBLEMA este la mămica lui cea simpatică și rea de somn. Rea rău de somn…
Așa că mă las dusă vreo două minute de mînă prin casă, în timp ce îi spun lui Bebiță, cu un glas plîngăcios tare, că mie mi-e somn și că eu nu vreau să mă plimb acum prin casă. Bebiță mă ține și mai strîns și mie îmi dau lacrimile. Nu de strînsoarea lui, ci de năuceala și de durerea de cap și de oboseală și de nedormit suficient. Teamă fiindu-mi că voi începe să plîng în hohote și voi speria copilul, mă duc și mă întind în pat. Bebiță vine după mine și mă trage de cămașa de noapte. Eu încep să mă smiorcăi și să îi spun că vreau să mai dorm, să se plimbe puțin singurel prin casă. Tatăl lui Bebiță se trezește din somn și se ofere să îl plimbe el pe băiețel prin casă. Sau viceversa, că nu știu care pe care plimbă.
După vreo oră, pe la 7.30, Bebiță, obosit, adoarme.
După altă jumătate de oră adoarme și tatăl lui Bebiță, care este trezit apoi, destul de repede din nou din somn. De data asta nu de Bebiță, ci de telefon, dar e suficientă trezirea cea bruscă să îl apuce și pe dumnealui bombănitul, să se împiedice cînd încearcă să își dea jos pijamalele și să amenințe că el s-a săturat și pleacă să doarmă în parc. Pe mine mă scapă rîsul pentru că, între timp, eu m-am mai calmat și îi spun să nu se supere că Bebiță este și puțin răcit. Răspunsul lui: răcit? În iunie? Păi nu i-a ajuns toată iarna cea lungă să fie răcit? Gata. Plec în parc, să dorm și eu ca omul, pe o bancă.
Și uite așa stau și mă gîndesc cum: pușca și cureaua lată, ce le mai dormeam odată.
*
Din jurnalul lui Bebiță: știam eu că mămica mea este simpatică și sensibilă. Așa de sensibilă și de bucuroasă cînd am ajutat-o să se ridice din pat să vadă soarele de dimineață, că s-a emoționat și i-au dat lacrimile și cred că i s-au tăiat puțin și picioarele, pentru că a mers din nou în pat.
Și tăticul e sensibil, dar el se ține mai bărbat!
