Vin acasă dintr-o excursie cu peripeții și mă rog de Bebiță să mă pupe: hai, te roooog, dă-mi un pupic. Unul mic. Miiic de toooot.
Mă rog, mă lamentez, mă cerșetoresc de-a dreptul, în timp ce Bebiță rămîne demn și se uită din cînd în cînd la mine: oare cînd încetează cu lamentatul mămica mea cea simpatică?
După vreo 5 minute, după ce mă reped în obrazul lui pe care i-l pup zgomotos și cu forța, în timp ce el rabdă stoic, îl las pe Bebiță în pace. Și mă iau cu altele.
În lift, în timp ce urcăm, din brațele mele, îmi ia fața cu mînuțele lui dolofane și mă pupă de 3 ori.
Așa, ca mafioții. 😉
*
De teama telefoanelor mobile care ne-au invadat spțiul intim, creierii și ferește-ne doamne să nu ajungă și la suflet, am achiziționat două polițe de lemn pe care să stea telefoane mobile și un radio cu ceas, care să ne trezească dimineața. Bebiță intră țanțoș în dormitorul nostru și dă de aparatul cu pricina, la care se apucă să butoneze cu frenezie. Se aude un bruiaj, probabil se caută ceva frecvențe, așa că, după ce se satură el (cît de cît) de butonat, încerc să închid sonorul, spre a nu se mai auzi bruiajul cu pricina. Butonez de mă ia durerea de cap, văd cum schimb frecvențe, setările de oră și mai știu eu ce, dar zgomotul nu se oprește. În final, decid să părăsim amîndoi dormitorul, să închid ușa de acolo și apoi să îl așteptăm pe tatăl lui Bebiță să rezolve bruiajul.
Nu e nevoie însă.
Grațios, înainte de a pleca din cameră, Bebiță apasă pe un buton (pe care, doamne, că eu le-am încercat pe toate!!!) și poluarea fonică încetează.
*
Din jurnalul lui Bebiță:
1. nu atunci cînd vor simpaticii mei părinți. Atunci cînd trebuie să fie.
2. în ce societate retro am ajuns: se folosesc încă de zor telefoanele mobile. Ha! Haha!
