Bebiță, care își spune Ti-Taa și este astfel supranumit Tituța, îl vede pe tăticul lui, devenit zilele acestea o rara avis, și, de fericire, îi trage două palme: jap-jap.
– Bebiță, nu mai lovi lumea! Mîngîie oamenii, dacă vrei, dă-le un pupic, dar nu îi mai lovi!
Pentru că a înțeles ce i-am spus, Bebiță-Tituța îi mai dă două palme, își dă și lui două (să fie echitabil), după care îi prinde fața cu ambele mînuțe și îi dă o cascadă de pupici. Se oprește doar ca să îmi dea și mie unul, așa ca pentru ruda mai săracă. 😛
Dar, să nu mai fim nemulțumiți!
*
Tituța este pus în pat la somn. Pentru că e noapte. Mă pîndește el ce mă pîndește, nu care cumva să-mi treacă prin cap și să plec din cameră, înainte ca el să adoarmă. Îl pîndesc și eu, doar doar pot să mă pot fofilez fără să mă vadă. Deși el mă ajută să mă deconectez, stînd pe întuneric și contemplînd luminițele din apropiere. Iar eu nu și nu, că vreau să fiu în continuare eficientă. Și ocupată și stresa(n)tă…
La un moment dat mi se pare că doarme, pentru că prea respiră liniștit. Cînd mă chiorăsc printre zăbrelele patului, să mă asigur că doarme, dau de ochii lui larg deschiși, țintuindu-mă, de mă speriu grozav. Mă ridic de pe fotoliu și mă întind pe covor, admirînd pe întuneric lustra. Se ridică și el din pătuț, eu îl pun din nou la somn și îi dau nu doar ratonul, ci și peștișorul de pluș. Tituța stă lungit o secundă, după care, foarte hotărît, se ridică în picioare. Oare ce o fi avînd, pentru că eu m-am lungit pe covor și stau foarte liniștită, fără niciun gînd de a mai părăsi pe furiș camera. Aflu ce are în clipa în care peștele de pluș mă izbește în cap. Liniștit acum și el, Tituța se lungește în pat și reluăm amîndoi pînda.
*
Din jurnalul lui Bebiță-Tituța: peștele doarme azi singur pe jos! Am zis!