Se ia una bucată Bebiță, care a descoperit țipătul acela asurzitor, de îți vibrează mai întîi lobii urechii, apoi timpanele, apoi, în final, creierii și se invită ceremonios la o plimbare pe afară.
Pînă la plimbare, trebuie să ajungem la lift. Oprit în fața lui (a liftului), Bebiță decide că vrea totuși pe scări. Mergînd spre scări, Bebiță se oprește și ar porni spre lift sau, și mai bine, ar rămîne în fund pe culoarul plat care leagă scările dintre etaje.
Și stăm noi ce stăm așa, eu așezîndu-mă pe o treaptă și uitîndu-mă la el, pînă cînd decide că vrea să coborîm totuși un etaj, acolo unde se află două triciclete. Extrem de asemănătoare cu ce are el și unde nu mai vrea neam să fie transportat, decît dacă se ridică în picioare în mers. Bine, Bebi! Se joacă la pedalele si butoanele de acolo, apoi mă ia de mînă și îmi face semn să îl așez în tricicletă. Mă scapă rîsul, gîndindu-mă cît de amplu și ferm dă din picioare cînd vreau să îl așez în tricicleta lui. În fine, găina vecinului e întotdeauna mai grasă, totuși nu îl așez acolo, explicîndu-i o dată și încă o dată că, nefiind tricicleta noastră, nu vom merge cu ea. De amar, mi se pune pe-un plîns și pe-o jale așa de adîncă, încît se întinde pe scară și începe să strige uauauauuu. Încerc să îl iau în brațe. Nu vrea. În final, îl ridic cumva în picioare și îl iau de mînă în direcția liftului. Trag de el pur și simplu, pentru că se lasă greu și îl duc asemenea unui mop cu care se curăță scară. Mă gîndesc să îi leg un prosop și chiar să curățăm scara de-adevăratelea. Ajungem la lift, unde se prăbușește înăuntru și apoi, victorioși afară, unde Bbeiță, cu lacrimile încă pe obraz îmi zîmbește cu cel mai generos zîmbet.
*
Din jurnalul lui Bebiță: păi nu era basmul acela cu fata care să vină nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată? Așa și eu: și la lift și nu la lift și pe scări și nu pe scări și cu tricicleta și nu cu tricicleta.
