Ha!Ha! Cum spune Bebiță, de care nu v-am relatat de ceva timp. Așa că, să recuperăm.
*
Îl plimbăm noi, părinții cei simpatici, pe Bebiță cel și mai simpatic și îl ținem de cîte o mînă, numărînd unu, doi iar la trei îl ridicăm. Destul de frig afară, noi în buricul tîrgului, Bebiță cu picioarele prin aer ca un Marius Urzică. În spatele nostru, chiote. Păi, normal, la atîta bucurie de-a lui Bebiță în a-și ridica picioarele în aer în echer, e clar că se chicotește. Doar că totuși chiotele sînt din ce în ce mai zgomotoase. Lăsîndu-l pe Bebiță să meargă pe jos, constatăm motivul chiotelor: cu fiecare nouă ridicare de picioare, pampersul pleca la plimbare pe picioare în jos și bluza ieșind din pantalonii care alunecau și ei, dezvelea cel mai simpatic funduleț. Ha! Ha! Ha!
*
Bebiță a descoperit cum se ascund lucrurile, așa încît multe obiecte se pot extrage, spre exemplu, din mașina de spălat. Dar nu doar lucruri ascunde, ci și pe dumnealui însuși. Mai să mă ascundă și pe mine, dar despre asta vă povestesc data viitoare. Pe el nu se mai mulțumește să se ascundă după perdele/ jaluzele de unde iese: Baam. Nu. Priviți cu atenție poza de mai jos.
N-ați văzut nimic? Mai uitați-vă! Faceți zoom pe ea! Dacă v-ați imaginat un lucru, lăsați prostiile, că vorbim de un bebeluș (încă). (Nota autoarei: și eu cînd am văzut poza, am văzut tot ce ați văzut și dvs…) Cine zice că a văzut un deget, a cîștigat. Bebiță, proaspăt instalat la Băile Felix, face turul camerei, găsește dulapul de sub televizor, se bagă acolo după ce, în prealabil băgase și ratonul, apoi închide ambele uși, își prinde și minim un deget, cel care se vede în poză, dar nu scoate nici cel mai mic sunet, pentru că el este ascuns și urmează să ne surprindă din dulap făcînd Baaaam!
*
Surpriza cea mare s-a produs într-o dimineață cînd ne aflam tot la Felix. Neavînd pătuț de copil, îi improvizăm noi lui Bebiță un pat genial din canapele pe care le lipim de perete și în care proptim și niște scaune să fie totul asigurat. (A se citi: noi să fim siguri că nu se dă jos din pat, cum pățiserăm la Tîrgu Neamț, cu puțin timp în urmă). Adoarme Bebiță, adormim și noi, eu cu fața către geam, cînd, a doua zi dimineață, aud niște zgomote foarte ușoare de pași, urmate de un Baaam și Bebiță, verde fosforescent de la apa radioactivă (glumesc :P), se ițește mult surîzătoriu. Nici o canapea nu e suficient de înaltă să-l împiedice să o escaladeze.
*
Bebiță la el acasă, în pătuțul lui pe care încă nu-l poate escalada, dar de barele căruia trage și se leagănă, de cred că într-o zi o să se dea peste cap cu tot cu patul. Doamne ferește-ne! După ce îi vorbesc plină de înțelegere, dragoste și duioșie maternă, după ce îl legăn, alint, bla bla bla, încep să fiu mult mai seacă și mai dură: “Bebiță, la nani! La nani, imediat!” Apoi, ce nani. “Treci la somn! Acum!” Bebiță mă privește impasibil. Cere suzeta: du! Du!, deși o are deja în gură, îl cere pe urs: u! U! și pe Masha: ma! Ma!, icoana să o pupe și apoi începe să zgîlțîie iar patul de mama focului. Într-un final, exasperată, îl iau din pat și îl las pe jos. Bebiță nu se dă din brațele mele, pînă cînd nu mă pupă cu buzele rotunjite plin de patos: Bine că ai înțeles, în sfîrșit, că nu voi dormi și m-ai dat jos!
*
Din jurnalul lui Bebiță: în sfîrșit, i-am scos la plimbare.